Doru Lionachescu: Codul muncii la stat (citat: “Capitalul nu ştie ce e patriotismul.”)

Ziarul Financiar, martie 2011

Dezbaterea în jurul modificării Codului muncii a involuat rapid de la propunerile lăudabile, concrete şi de bună credinţă făcute de Consiliul Investitorilor Străini la o brambureală mediatico-politică. Nu-i vorbă, n-ar fi prima dată când subiecte cruciale pentru viitorul României sunt proiectate în derizoriu de abordarea amatoricească a guvernului, amplificată de parti-pris-urile flagrante ale opinenţilor.

Mai surprinzător mi s-a părut însă alt fapt: absenţa din peisajul dezbaterii a celor care ar fi poate cei mai îndreptăţiţi să se bată pentru modificarea Codului: oamenii de afaceri şi managerii cu adevărat importanţi ai României, nu cei “reprezentativi”.

Am pus iniţial această absentă pe seama de-acum legendarului dezinteres al capitalistului român pentru dezbaterea de substanţă. La o analiză mai atentă însă am realizat că alta este cauza: modificarea Codului muncii e un subiect care nu-i priveşte! Să mă explic.

Companiile private – mici sau mari, profitabile sau neprofitabile, româneşti sau străine – sunt, fiecare în parte, micro-cosmosuri ale meritocraţiei.

Într-o firmă privată te angajezi, munceşti, avansezi profesional sau, în ultimă instanţă, pleci în funcţie de cât eşti de bun şi ce valoare adaugi firmei. Cei care îşi caută un job în sectorul privat sunt miezul dulce al oricărei societăţi, sunt oamenii care îşi iau viaţa în serios, care cred în valoarea muncii şi a performanţei, care au încredere în forţele proprii şi care nu se sperie nici de capitalism, nici de competiţie. Ei pun pe masa negocierii cu angajatorul privat o anumită etică a muncii care se subînţelege, dacă nu e acceptată chiar de la bun început. De aceea, atât pentru angajatul din sectorul privat, cât mai abitir pentru angajatorul privat Codul muncii e mai degrabă o construcţie teoretico-sindicală de a cărui existenţă sunt conştienţi şi pe care ştiu că trebuie să-l respecte – dar care nu le influenţează nici viaţa, nici performanţa firmei şi în niciun caz nu le reglementează adevăratele relaţii în interiorul companiei.

Angajatul din sectorul privat nu se simte protejat de Codul muncii, să fim serioşi! El se protejează singur prin ceea ce face în fiecare zi la locul de muncă şi prin libertatea pe care i-o dă competenţa de a-şi căuta cel mai bun job, de multe ori în afara României. Cât le pasă de Codul muncii milioanelor de români plecaţi la muncă prin lume? Sunt convins că mult mai puţin decât de faptul că s-a terminat “Dansez pentru tine”.

Carevasăzică în dezbaterea epopeică referitoare la modificarea Codului muncii sunt în fapt doar două părţi interesate direct şi imediat: angajatul la stat şi Guvernul – în tripla sa calitate de angajator, reprezentant al interesului public şi, tot mai des, legiuitor de ultimă instanţă.

Interesul în cauză al lefegiului la stat nu mai trebuie argumentat, o fac oricum prea mult sindicalişti care mai de care mai arţăgoşi. Apoi, dacă admitem că guvernul trebuie să fie reprezentantul interesului public, obligaţia sa de a promova flexibilizarea pieţei muncii este indiscutabilă. Şansa României într-o economie globală tot mai necruţătoare este să-şi prezerve măcar bruma de competitivitate pe care o mai are. Orice măsură care ajută întronarea meritocraţiei şi în sectorul public trebuie promovată fără ezitare, orice piedică în calea liberei vascularizări a pieţei muncii trebuie eliminată fără a mai lungi discuţiile.

Guvernul a primit pro bono de la reprezentanţii sectorului privat deţinut de capital străin câteva sugestii de lubrifiere a mecanismelor angajării. Dacă le consideră a fi în interesul public, executivul trebuie să le legifereze şi să le implementeze imediat, fără a se mai împiedica de obiecţiile previzibile ale “partenerilor sociali” vădit interesaţi în menţinerea statu quo-ului.

Modificarea Codului muncii nu e nicidecum o chestiune de viaţă sau de moarte pentru sectorul privat, aşa cum e prezentată bombastic astăzi. Capitalul privat acceptă legislaţia muncii ca pe un cost de a face business în România – acest cost poate fi mai mare sau mai mic, ori poate ajunge prohibitiv astfel încât să-l îndemne pe patron să se relocheze în jurisdicţii mai prietenoase sau să alunece spre piaţa gri. O legislaţie a muncii stufoasă şi ne-echilibrată nu distruge sectorul privat, îi poate cel mult descuraja creşterea pe plan local, împingându-l spre alte zări. Capitalul nu ştie ce e patriotismul.

Flexibilizarea pieţei muncii este însă esenţială pentru recalibrarea sectorului public românesc şi crucială pentru menţinerea României pe radarele investitorilor fie ei locali sau străini. În decizia de a promova modificarea curajoasă a Codului muncii guvernul ar trebui să privească cu atenţie la evenimentele din Orientul Mijlociu.

Niciunul dintre cei 40 de milioane de tineri egipteni care au dărâmat în 18 zile regimul Mubarak nu a ieşit în stradă pentru a protesta că îl dă angajatorul prea uşor afară sau pentru că îl “tratează ca pe un sclav” – ca să folosesc terminologia proletcultistă a unor sindicalişti români. Tinerii arabi şi-au cerut în stradă, printre altele, dreptul de a AVEA un loc de muncă şi au mers până acolo încât au dat jos un guvern incapabil să creeze cadrul economic şi legislativ care să aducă suficienţi investitori creatori de joburi.

Modificarea Codului muncii trebuie să aibă în vedere mai cu seamă acest obiectiv de interes public: crearea de noi locuri de muncă în sectoare de viitor, cu valoare adaugată mare. La fel de important, modificarea trebuie să aspire că noul Cod să nu mai fie ceea ce este în bună măsură acum: un Cod al muncii la privat, dar al statului la stat.

– Doru Lionăchescu este preşedinte al casei de investiţii şi consultanţă în fuziuni şi achiziţii Capital Partners