Ideile membrilor: Ce am pierdut la Varşovia, ce pierdem în Kosovo?

Am întrebat (pentru FP România online): Ce am pierdut prin absenţa la summitul regional cu prezenţă americană de la Varşovia? Ce pierdem prin absenţa Kosovo? Răspunsurile duc spre: Nu participăm la modificarea arhitecturii regiunii.

Andrei Ţărnea, Aspen: Cadrul în care se întâmplă reuniunea de la Varşovia este important. Pentru România ea vine după reuniunea G8 de la Deauville, dar şi după ce am încheiat procedurile legate de instalarea pe teritoriul naţional a unei componente a scutului american anti-rachetă. Această din urmă evoluţie e o parte semnificativă dintr-un proces de durată legat de obţinerea unui ansamblu de garanţii durabile de securitate şi, în contrapondere, un ansamblu de contribuţii pe termen lung ale României. Dacă G8 s-a concentrat în mod natural asupra celor două probleme presante: situaţia din Africa de Nord şi Orientul Apropiat, respectiv guvernanţa economică şi mandatul la FMI, reuniunea de la Varşovia vine ca o completare necesară a turneului european al preşedintelui american. Ea subliniază importanţa pe care SUA şi administraţia Obama o acordă în continuare regiunii Europei Centrale şi de Răsărit şi spaţiului estic şi nu doar celui mediteranean, care ocupă manifest imaginaţia publicului în această perioadă. Acestea fiind spuse, pentru România mesajul acesta de angajament constant al SUA faţă de regiunea noastră de referinţă este deosebit de important. Nu doar din punct de vedere al securităţii imediate ci mai ales al aşezării strategice a regiunii. Este o confirmare pe care o aşteptam şi pentru care investim constant efort şi resurse instituţionale şi umane semnificative, din Libia până în Afganistan. Este un volet fără de care apartenenţa la NATO şi UE sunt importante dar incomplete ca instrumente pentru un cadru predictibil şi stabil de securitate şi dezvoltare pentru România. Din această raţiune este important să fim parte din această conversaţie strategică.

În ceea ce priveşte problematica Kosovo, personal cred că subiectul este depăşit în acestă formulă de abordare duală recunoaştere-nonrecunoaştere. Dacă mă uit doar la dimensiunea juridică, ca om cu o diplomă de drept internaţional public, nu pot decât să constat că poziţia noastră de principiu este consecventă cu o tradiţie de “lectură” a dreptului internaţional în materie de suveranitate şi recunoaşterea statelor. Este o tradiţie la care România a contribuit încă înainte de război şi e normal ca aceasta să aibă relevanţă. Ea influenţează ansamblul poziţiilor noastre legate de relaţii internaţionale. Pe de altă parte, există şi o dimensiune de practică a relaţiilor internaţionale care este pragmatică şi porneşte de la interese strategice şi poziţionare în raport cu evoluţiile din regiune şi aliaţii României. Între ceea ce facem ca principiu şi ceea ce facem ca interes trebuie să existe o coerenţă. Pornind de la raţionamentul care a dus iniţial la poziţia noastră privind Kosovo, putem să avem o poziţie distinctă şi clar exprimată legată de lucruri, de altfel fundamentale, cu care nu suntem de acord. Cred însă că soluţia pentru Balcani, şi în acest sens pentru Kosovo, Serbia şi în sens larg stabilitatea şi securitatea regiunii stă în integrarea ansamblului regiunii în UE şi NATO. Pentru România conectarea fără hiatusuri cu regiunea sudului Europei rămâne o prioritate strategică. Între aceste două poziţii nu poate să existe o poziţie care le face ireconciliabile. Un impas etern care să împiedice apartenenţa ansamblului regiunii Balcanilor la UE şi NATO nu este în interesul nostru. După aderarea Albaniei şi Croaţiei la NATO s-a făcut un pas important în sensul integrării. Evoluţia relaţiilor Serbiei cu cele două instituţii are să fie cert mai bună după arestarea generalului Mladici. În acest context România susţine o soluţie integrativă pentru ansamblul regiunii Balcanilor şi nu trebuie să piardă nici o ocazie pentru a o afirma şi susţine. În concluzie, decizia vis-à-vis Kosovo nu trebuie să împieteze şi să limiteze nimic din dinamica relaţiilor României cu aliaţii sai.

Oana Popescu, Aspen: Nerecunoaşterea Kosovo ca stat are o bază legală validă, iar argumentul României că ar putea stabili un precedent periculos nu este nici el nefondat. (…) România are pretenţia de a fi recunoscută ca un actor important în regiune, lucru care ar fi şi normal, având în vedere dimensiunile sale, istoria sa, statutul său de membru UE şi NATO, însă îşi refuză orice comunicare cu o entitate (indiferent cum vrea să-i spună, stat, provincie) semnificativă din regiune, fie şi măcar prin miza politică pe care a ajuns să o reprezinte aceasta. Mai mult, România se exclude, iată, de la masa negocierilor în format multipartit, cu partenerii din regiune şi chiar cu principalul aliat strategic, SUA, invocând acelaşi motiv. Prin neparticiparea la arhitectura regiunii devenim irelevanţi, pentru că deciziile se vor lua cu sau fără noi, iar protestul implicit al României prin absenţă deja nu cred că mai impresionează pe nimeni, când statalitatea Kosovo a fost recunoscută de atâtea state importante. (…) Nu izolarea Kosovo va duce la reconciliere istorică şi progres, ci comunicarea şi deschiderea graniţelor tuturor statelor vecine UE către Uniunea Europeană, lucru care în sine are un efect modernizator pe care România îl cunoaşte foarte bine, pentru că a beneficiat de el!

Neparticiparea noastră este cel mult un gest care poate genera – din nou – mirare faţă e politică noastră externă. Nu cred că ar trebui să renunţăm la principiile şi poziţiile noastre, din contră, dar cred că ar trebui să fim furnizori de soluţii, nu de probleme – iar partenerii europeni şi americani ne-au semnalat asta în repetate rânduri. (…) Cred însă că cea mai importantă pierdere este locul gol de la masa regiunii. În general, România este de multe ori ca şi absentă din arhitectura regională – acum însă reuşim să facem acest lucru şi mai vizibil. Cred că nu reuşim astfel decât să ne autoeliminăm dintr-o zona decizională care ne priveşte direct!

Au mai răspuns:

Iulian Chifu, Centrul pentru Prevenirea Conflictelor: Ca orice ţară mică şi medie, singurul aliat în context intrenaţional rămân principiile şi dreptul internaţional. Rectilinitatea în aprecierea acestor reguli are un efect pozitiv de credibilitate şi predictibilitate faţă de parteneri. Nerecunoaşterea Kosovo până la soluţionarea chestiunii de către capitala purtătoare a suveranităţii recunoscute, Belgrad, este în propriul nostru interes, şi nu trebuie judecată în termeni de sprijin acordat Serbiei sau de nealiniere la proiecte susţinute de Occident – SUA şi ţările europene. Mai mult, pârghii pentru a aborda Serbia şi negocierile aferente nu pot veni, în contextul sprijinului pentru soluţionarea chestiunii la nivelul comunităţii internaţionale, decât în acest fel, iar poziţiile celor două părţi – statul suveran şi capitala regiunii Kosovo – pot interveni exact cu eforturile apropiaţilor celor două părţi, inclusiv România şi SUA.

Alina Inayeh, German Marshall Fund: Trebuie spus din capul locului că partenerii polonezi nu au acţionat foarte diplomatic şi corect faţă de partenerii lor români. Problema nu se pune ce am putea câştiga dacă am fi acolo, ci ce am putea pierde prin neprezentare. În primul rând, în planul imaginii, România a ratat o ocazie de a-şi promova importanţa şi iniţiativele. Ne trebuie mai multă perseverenţă şi bărbăţie în a ne promova poziţia geostrategică, punctele de vedere şi iniţiativele şi trebuie să fim prezenţi, chiar şi pentru a ne exprima un punct de vedere contrar, în toate forurile şi cu toate ocaziile importante. Chiar dacă decizia de a nu participa are motive obiective, cred că am fi marcat mai mult prin prezenţă decât prin absenţă.

România are toate motivele geostrategice să nu recunoască Kosovo şi până acum acest lucru nu ne-a depărtat de celelalte ţări care care recunosc independenţa provinciei. Sunt alte conflicte în regiunea de la estul României şi alte potenţiale conflicte chiar mai aproape de noi care justifică poziţia noastră faţă de Kosovo. Dar, în această situaţie, problema nu este dacă poziţia noastră este justificată sau nu, ci dacă modul ales de a o apăra, în acest caz, este potrivit şi ne aduce avantaje. Preşedintele Slovaciei şi-a reconsiderat refuzul de a participa, după ce s-au schimbat unele aspecte de protocol. Cred că puteam face acelaşi lucru fără a ne compromite în niciun fel poziţia şi vehemenţa cu care o apărăm.

Leave a Reply

Your email address will not be published.