Crăciun cu academicianul Dan Berindei

La sfârşitul anului 2011, Jurnalul a purtat o discuţie cu istoricul Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei România, inclusiv despre spiritul Crăciunului – un elogiu relaxării active şi o meditaţie asupra cum pierdem ce n-a reuşit să anihileze nici comunismul.

Se apropie Sarbatorile de iarna. Ce veti face anul acesta, de Craciun, domnule profesor?

Sa spun drept, nu m-am gandit. Viata mea e simpla. Sotia mea a murit acum trei ani, asa ca eu imi petrec Sarbatorile cu catelul, in casa in care locuiesc din 1979. (…) Eu ma bucur de Sarbatori, in primul rand, pentru ca am timp sa lucrez. Ca vi­ce­presedinte al Academiei Romane, toate diminetile le consum cu chestiuni administrativ-academice. In zilele acestea libere pot sa lucrez mai mult. Stiti, nu mai am energia de acum cativa ani, cand ma trezeam la 6 dimineata si ma culcam tarziu dupa miezul noptii, neincetand sa citesc, sa notez, sa scriu… De Craciun, da, asta o sa fac. O sa termin niste carti la care tin. Am in pregatire un volum de studii genealogice, urmeaza sa imi apara si un alt volum de istorie a relatiilor internationale ale Romaniei in perioada moderna. O sa-mi fac Craciunul cu Kogalniceanu, cu Negruzzi, cu Alecsandri.

(…) Singuratatea… Istoricul nu e singur atunci cand ceea ce face el se propaga, se… vulgarizeaza, cum se zice. Si constat ca societatea inca e interesata de acest gen de informatie, chiar daca tirajele sunt mult mai mici ca altadata. Societatea e interesata, scoala insa e prea putin activa pe acest teritoriu. Iar cand nu vom mai sti cine suntem, ne vom pierde in vartejul globalizarii.

Ce s-a pierdut?

S-a pierdut taina. Taina lucrurilor marunte, taina Nas­te­rii Domnului, taina Craciunului… Re­simt asta de Sarbatori. Usa mea e des­chisa pentru colindatori, dar co­lin­datori sunt tot mai putini… Acum treizeci de ani veneau mai multi, desi spunem ca era comunism, dar tradi- tia inca mai traia. La oras mai putin, la tara mai mult… Acum totul se pierde. Usa mea e deschisa, dar abia daca imi bate o ceata de colindatori la usa…

(…) In perioada intebelica trebuie sa va spun ca viata de familie exista, inca. Cel putin in familia mea. Aproape saptamanal eram impreuna, bunici, parinti, ne­poti. La bunicile mele veneau si prieteni, frati, veri. Era o reuniune de familie largita. Nu era numai o masa, era un schimb de idei, de experienta, iar pentru cei mici – cum eram si eu acum 70, 80 de ani – era si un moment de invatatura. Din pacate, azi fa­mi­lia nu mai traieste dupa formula asta. E raspandita, teritorial, in tara sau chiar in mai multe tari. Copiii nu mai au repere, familia nu mai are inteles pentru ei si, din pacate, problema grava e ca nu au de unde sa primeasca acest impuls de a se aduna, de a im­partasi. De Craciun, imi amin­tesc ca mergeam cu prioritate la bunica din partea tatei. Nu am colindat decat pe cei din familie, eu sorcoveam, mai ales – dar imi amintesc ca primeam mereu colindatori. Interesant e ca primeam daruri de Craciun la bunica din partea tatei, in vreme ce la bunica din partea mamei, obiceiul era ca darurile sa se dea de Anul Nou. Pentru noi, copiii, era o bucurie dubla. Pomul im­po­dobit era obligatoriu si intr-o casa, si in cealalta, iar in varful lui se afla, obligatoriu, o steluta.

Ce s-a pastrat, ce se pierde?

In perioada comunista au incercat sa distruga spiritul Craciunului. I-au schimbat numele – i-au spus Mos Gerila – si l-au mutat o saptamana mai tarziu. Dar cine voia sa mearga la biserica mergea. Nu trebuia sa faci zgomot, o faceai pe tacute si era o mare fericire ca poti sa o faci. La tara, obiceiurile au fost chiar foarte bine conservate, in ciuda a tot si a tot si a toate. (…) In periada in care erau alunga­te, ele au fost pastrate, nu as­cun­se, ci folosite, ca o haina pe care o imbraci mereu, nu o arunci intr-un dulap. Astazi, familia se disipeaza si obiceiul se ra­ta­ceste o data cu ea. De vina e poa­te modernismul, oamenii si-au schimbat telurile. Lucreaza in Italia, in Spania si se intorc in satul lor din Maramures ca sa-si ridice o vila, si nu o casa de bar­ne cu cerdac. Cu obiceiurile se intampla la fel.   Intr-un fel, e fi­resc, toata viata noastra – si nu nu­mai a noastra, a romanilor, ci a oamenilor, in genere – isi schim­ba sensul, si nu avem prea multe lucruri de facut in confruntarea cu aceasta globalizare, care a facut din Craciun un boom de marketing si a distrus o taina.