Idei despre etica aplicată – de la profesorul Valentin Mureşan

Arareori apar în ziare astfel de discuţii – iar autorul e la recidivă.

Prof. Valentin Mureşan, director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată: „Dacă le vorbeşti oamenilor despre coduri etice, îşi fac cruce“

de Laurenţiu Ungureanu, Adevărul – 18 octombrie 2013, 19:39

Profesorul Valentin Mureşan, director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, vorbeşte despre locul şi rolul moralei în companii şi în instituţiile de stat. Concluzia: e esenţială.

De fapt, e o matematică foarte simplă aici. Introducere, succint studiu de caz: într-un influent centru universitar, apreciat pe plan local, dar departe de a fi între primele 500 în lume, să spunem că în Universitatea din Bucureşti, apare un caz de plagiat. Plagiat la nivel înalt, nu aşa. Ce se întâmplă cu plagiatorul? E pus în discuţii în comisii de specialişti, se mai fac, la nevoie, alte comitete cu alţi specialişti, se scot din sertar câteva regulamente prăfuite, se judecă bine, şi, în cele din urmă, hoţul de idei, indiferent că e doctorand ori chiar profesor, îşi păstrează şi titlurile onorifice, şi candoarea.

Nu e ruşine să spunem: etica şi responsabilitatea morală nu prea au fost teme de interes în societatea românească, oricum nu dacă nu constituie un instrument politic de atac. Că nu e bine e clar, dar ce se paote face? Profesorul Valentin Mureşan are o soluţie clară, deloc abstractă şi, după cum arată toate studiile, eficientă. Se cheamă „managementul eticii“ şi este cu atenţie examinat în laboratoarele deloc secrete ale Centrului de Cercetare în Etica Aplicată, ce funcţionează între pereţii Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. De ce nu e doar un capriciu inventat de teoreticieni, de ce sunt esenţiale codurile astea de etică şi ce anume fac aceşti corifei ai moralei explică Valentin Mureşan, director al Centrului.

Şi, tot despre Valentin Mureşan, un amănunt: profesrul a fost numit recent „distinguished research fellow“ al prestigiosului centru de cercetare Uehiro Centre for Practical Ethics al Universităţii din Oxford. Pentru că e un „apărător de marcă al filosofiei analitice“.

Profesorul de morală

Numele: Valentin Mureşan
Data şi locul naşterii: 11 februarie 1951, Dej
Studiile şi cariera: Este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti; a fost decan al facultăţii între 1996 şi 2001 şi este profesor de filosofie morală în aceeaşi facultate. Este director al Şcolii doctorale de Filosofie, director al CCEA şi al Societăţii Române de Filosofie Analitică. În 1997, a câştigat premiul „Mircea Florian“ al Academiei Române. În anul 2000, a fost decorat cu Ordinul naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. În 2010, a primit titlul de „Profesor Bologna“, iar în 2011 a câştigat locul II în competiţia „Profesorul universitar al anului“. A publicat, printre altele, „Forma dreptăţii în Republica lui Platon“, „Utilitarismul lui J.S. Mill“, „Comentariu la Etica Nicomahică“, „Comentariu la Întemeierea metafizici moravurilor“ şi „Filosofie morală a lui Richard M. Hare“.

„Weekend Adevărul“: Nu e morala o chestiune de bun-simţ?

Valentin Mureşan: Aşa zice majoritatea, că etica nu se-nvaţă din cărţi. Inclusiv directoarea unui proiect de etică instituţională a spus asta. Păi, să zică asta aici, la 20 de metri de bibliotecă? Haideţi să v-arăt câte cărţi s-au scris!

Poate am învăţat cu bunica, de la preot.  

Asta e morala comună, sunt structurile morale de bază ale unui individ crescut într-un anumit mediu. Acestea variază de la individ la individ şi nu pot constitui un standard. Spre exemplu, într-o firmă lucrează o mulţime de indivizi cu la fel de multe structuri morale. Cum judeci o situaţie aparte? După părerea fiecăruia? Nu poţi. Trebuie să angajezi instituţia într-un mod organizat. Ca să nu mai vorbim că bunica nu ştia de firma asta când te-a învăţat pe tine cum să te comporţi. Nu ştia nimic despre conflictul de interese, nici despre cadouri intrainstituţionale.

Dar mi-a dat un set de valori drepte.

Dar nu cunoştea situaţiile care pot apărea, nu avea toate datele, nici specificul unei organizaţii din care ai putea face parte. Nepotul trebuie să înveţe ce înseamnă etica instituţională pentru nevoile unei organizaţii, nu pentru nevoi personale. Pentru aşa ceva trebuie oameni specializaţi în managementul eticii, care e o meserie aparte. Există o distincţie între un principiu etic şi o regulă morală fără ca bunica să ştie asta.

Nu ne-ajunge intuiţia?

Încercaţi să judecaţi mai multe cazuri, să vedeţi cât de variabilă e intuiţia de la om la om. Uneori, există proceduri simple: când te gândeşti la consecinţe sau când pui într-o pildă creştină cazul de analizat. Sunt tot felul de shortcut-uri, dar astea sunt nesigure şi înşelătoare, oricât le-am prefera. În cazuri complexe, trebuie să existe tehnici mai sofisticate, adică metode de decizie etică.

Altfel spus, managementul eticii ce este?  

Totul se învârte în jurul codurilor etice. Pentru orice fel de organizaţie. Spre deosebire de programele de responsabilitate socială a corporaţiilor, aici e vorba de un program de creare a unor infrastructuri etice în orice tip de organizaţie: şi în universităţi, şi în primării, şi în spitale, şi în diverse companii.

Despre ce e vorba?

În mare, de a crea o structură instituţională în interiorul organizaţiei care să se ocupe de administrarea relaţiilor morale din interior, mai ales, dar şi în raporturile cu exteriorul: cumpărători, studenţi, părinţi. În aşa fel încât riscurile generate de comportamentele imorale să fie diminuate. Cu alte cuvinte, efectele negative să fie ţinute sub control. Noi încă nu avem aşa ceva făcut cu seriozitate. Dacă se le vorbeşti oamenilor despre aşa ceva îşi fac cruce.

De ce se sperie?

Există în Olanda un autor, Muel Kaptein, care a scris mult pe tema aceasta. Mi-a povestit o doctorandă că au ei fost nevoiţi să schimbe toate titulaturile din „moral“ în „integru“, pentru că lumea se speria. Că-i zici „integritate“ ori „moralitate“, tot aia e, dar omul obişnuit se sperie pentru că în morală apar restricţii şi sancţiuni. De asta le e frică oamenilor. Boeing pierdea, în urmă cu ceva timp, un miliard de dolari pe an doar din procese nerezolvate în interior. E mai rentabil să nu te duci în instanţă. Şi la noi sunt firme care au o mulţime de procese şi se laudă că au un sistem de management al eticii. Dar nu se poate să ai mii de reclamaţii pe an, să pierzi o grămadă de bani şi să spui că te ocupi de rezolvarea problemelor oamenilor.

Păi, cum se face? Şi de ce e nevoie?

Contrucţia unei infrastructuri etice în firme trebuie precedată de o diagnoză morală (care sunt comportamentele imorale tipice) şi de un studiu de risc moral (ce efecte negative au). Noi nu avem astfel de studii, nu ştim care e ierarhia, nu ştim ce pierderi avem. Tipul acesta de reglementare, spre deosebire de reglementarea juridică, are o caracteristică: autonomia. Oamenii trebuie să simtă că aceste reglementări sunt ale lor. Nu e imposibil să pui angajaţii unei firme, oricât de mare ar fi ea, în contact cu reglementările astea, cu schimările care apar. Să nu fie ceva venit de sus în jos, ca legile din Parlament. Se vorbeşte mult de corupţie, dar sunt multe alte comportamente imorale: nepotism, hărţuire, conflict de interese, cadouri, comporament inadecvat. Apoi, managementul eticii ar putea fi extins dinspre abordarea vieţii morale a angajaţilor spre programe guvernamentale de corectare a unor deformări valorice istorice. Sunt regiuni unde furtul e o virtute, munca prost făcută e motiv de mândrie, violenţa în familie e motiv de glorie, uciderea şi brutalizarea animalelor e condiţie de a fi bărbat, iar violul e întâmplare curentă. Acestea nu se pot corecta? Nu sunt acestea mai importante decât „pescuitul peştilor mari“ care au dat tunuri imaginare, cei care au furat efectiv fiind bine mascaţi?

Cine se pricepe să facă?

Încep să se priceapă oamenii instruiţi în mastere aici, în Facultatea de Filosofie, care fac multă etică, dar şi Managementul eticii. Cam aceştia sunt. Or fi şi alţii care fac training-uri de scurtă durată, dar ar fi cazul să-i vedem la faţă şi pe ei. Cât se pricep? Noi am început să scriem pe tema aceasta, publicăm în lume, am scos cărţi, studii, putem face construcţii reale. Ei au făcut ceva sau iau banii degeaba? Trainingul etic nu e despre Kant, dar ei nu au voie să pronunţe acest nume pentru că nu l-au studiat. Asta e diferenţa dintre noi.

Credeţi că se vor concretiza aceste proiecte?

Din experienţa altor state rezultă că, până când guvernele nu au forţat prin legi trecerea la managementul eticii, de obicei în urma unor scandaluri, nu s-a întâmplat nimic. Acum, au apărut primele semnale, pentru că ne forţează Uniunea Europeană.

Cum sunt rezolvate problemele astea în Universitate?

Există un început, dar care nu a fost bine gândit instituţional. Există aşa-zisul Comitet Etic, dar care se ocupă doar cu litigiile de natură morală care apar în universităţi. Apoi, mai sunt două instanţe ce au aceeaşi funcţie în universitate: Ombudsmanul şi Comisiile de Disciplină. Ar trebui să fim cam luxoşi din punct de vedere financiar să ţinem trei mirese de acelaşi fel. Totuşi, n-avem un Comitet Etic care să se ocupe de actualizarea codului etic! Cred că principala funcţie a Comisiilor ar trebui să fie elaborarea unui cod, apoi actualizarea lui permanentă, care e o muncă infernală şi constantă. Şi, în final, asigurarea training-urilor etice pentru personal, care la noi nu există. Să nu mai vorbesc despre crearea unui hotline securizat, astfel încât reclamanţii să se simtă confortabil dacă pârăsc pe cineva. În unele locuri din SUA, de pildă, asta e o instituţie în sine. Cu personal, cu rapoarte anuale. Acolo se face şi consultanţă morală.

Există un cod de etică.

Prima tentativă de a generaliza un cod de etică la noi a fost în urma unui ordin al ministrului. A fost anexat un model, proiect al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Codul acela era făcut cu cap, însă când a ajuns în universităţi, fiecare a luat de acolo ce a vrut: cât mai scurt, cât mai ieftin. A ieşit un talmeş-balmeş: de pildă, într-o universitate, au luat o parte din cod şi nici n-au mai schimbat „SNSPA“. Asta arată dezinteresul total. Alţii au luat doar prima parte, care e mai abstractă, care vorbeşte doar despre o serie de valori. Alţii fac, în loc de codul etic, nişte rapoarte de activitate. Fiecare în legea lui. Toate astea ar trebui puse în mâna unor oameni care, totuşi, se pricep la aşa ceva.

Ce fel de lucruri ar reglementa un cod etic?

Noi nu ştim acum care sunt, într-o ierarhie corectă, principalele comportamente imorale cu riscuri care ne pot afecta imaginea, prestigiul, candidaţii, banii. Prima mişcare e un birou de etică. Apoi, primul lucru pe care ar trebui să-l comande directorul ar fi să facă o diagnoză etică a universităţii. Noi am făcut un ghid antiplagiat, l-am dat Comisiei de Etică acum trei luni. Dar nu avem niciun răspuns, deşi, ca să judeci cazuri de plagiat, îţi trebuie reglementări proprii şi efortul de a le face cunoscute prin training-uri etice. Sper să dea un semn de viaţă, totuşi.

Ce faceţi aici, la Centru?

Avem în fiecare miercuri, la ora 18.00, la Facultatea de Filosofie, o seară de conferinţe. Un vorbitor, un critic al lui şi un moderator. E un laborator pentru toată lumea. Ne bucurăm să vină cât mai mulţi din afara Filosofiei, pentru că etica aplicată e o chestiune de multiple specializări. Noi nu ne putem ocupa de bioetică dacă n-avem specialişti în medicină. Altfel, ar fi o glumă. Am stabilit un acord-cadru cu un centru similar din Japonia, de la Universitatea Hokkaido, şi chiar am publicat două volume în colaborare cu ei. Dominanta a fost, însă, managementul eticii.

Activitatea aste e remunerată?

Nu, e sportivă. Intră în cadrul obligaţiilor noastre faţă de instituţie.

Cum se face văzut în afară Centrul?  

Prin produsele acestea: cărţi, articole. Şi prin oferte de consultanţă pe bază de contract.

Cărţile sunt cam înspăimântătoare.  Trebuie să vă obişnuiţi cu ele. Dac-avem oameni speriaţi de cărţi nu facem treabă. Toată lumea se sperie de etică în instituţii pentru că e o restricţie suplimentară asociată cu sancţiuni. Dar cărţile? Mai e o spaimă care a generat o întreagă literatură: acolo unde s-au dus eticienii să instruiască, de pildă, medici, au sărit medicii ca arşi că nu înţeleg nimic, că ei nu trebuie să ştie etica lui Aristotel şi a lui Kant. Aveau şi ei dreptate, training-urile trebuie adaptate la public, dar până la urmă s-au obişnuit. Mulţi spun că au fost miraţi şi încântaţi să audă despre autonomia fiinţei umane, un concept străin lor, să stea împreună cu oameni de altă formaţie. Noi putem oferi asistenţă tehnică tuturor doritorilor: la preţuri rezonabile, putem să-i ajutăm să-şi construiască asemenea structuri de care au nevoie.

*

Care sunt perspectivele de angajare ale absolvenţilor de Filosofie? Ce ies?

Cred că educaţia filosofică riguroasă face oameni mai apţi să se adapteze la o funcţie de conducere decât alte facultăţi. Am putea dovedi, de pildă, că Ministerul Educaţiei a fost mai bine condus de filosofi decât de ingineri. Mai ales decât inginerii constructori. Absolvenţii de Filosofie sunt mai maleabili, mai relativişti, cu simţul aproximării. Un student de la noi din facultate e învăţat să suporte criticile celorlalţi. Când ajungi pe o poziţie de conducere şi eşti criticat, nu trebuie să-l consideri pe critic duşmanul tău.

Ce produce Facultatea?  

Dar celelalte facultăţi din Universitate ce produc?

De ce sunt suspecţi filologii Păi, istoria – istorici, matematica – matematicieni.  

Profesori produc. Cam asta e destinaţia de bază. Profesori de istorie, profesori de matematică. Asta face şi facultatea de Filosofie. În plus, cred că studenţii primesc o formaţie mai echilibrată decât în alte locuri. Pe filologi îi suspectez că, fiind foarte branşaţi pe produsele lor, asimilează tacit un dispreţ faţă de tehnicieni şi faţă de oamenii de ştiinţă. Filosofii sunt învăţaţi să-i respecte pentru că studiază şi cazul lor (de exemplu, statutul lor moral). Sper să avem în curând în nomenclatorul de meserii funcţia de director cu probleme etice, etician, consultant moral.

Ce loc au educaţia morală şi filosofia în învăţământul preuniversitar?  

Cred că filosofia este doar un moft dacă va fi făcută aşa cum a fost până acum. Cu altă programă şi cu alte ţeluri, ea s-ar putea dovedi utilă pentru perioada liceală. Eu văd asemenea lecţii în manuale frumos ilustrate: sunt adevărate  legile fizice din manualele de fizică sau sunt numai nişte instrumente pentru predicţii? În ce sens sunt adevărate? Altă discuţie: ce e ştiinţa ca tip de cunoaştere, comparativ cu cunoaşterea artistică? Ei învaţă papagaliceşte, mecanic, şi la română, şi la fizică. Reproduc mecanic. Poate arta nu e cunoaştere, e altceva, ce e? De la fizică  ei pleacă doar cu certitudini: asta e formula cutare, aşa se întâmplă acest fenomen. Dacă sunt doar soluţii temporare? Va veni Einstein şi va spune: „Dacă adoptăm alte supoziţii, altfel arată lumea. Dacă schimbăm ochelarii teoretici, altfel vedem lumea“. Tinerii de 17-18 ani trebuie să aibă un spaţiu în care să discute la alt nivel problemele lor. Despre dragoste, etica relaţiilor sexuale şi a dragostei. Asemenea teme nu se discută, ca şi cum ar trebui să ne fie ruşine că ne îndrăgostim, că facem sex. Lucrurile acestea trebuie demitizate, discutate. Nu cum să facă sex, dar problema semnificaţiei acestui tip de relaţii specific umane cu care ar trebui să ne mândrim. Nu metafizica reprezintă obsesia lor la 18 ani. Profesorii zic: „Nu se poate să nu avem în manual puţină metafizică“. De ce?, întreb eu. Elevii de 17 ani nu sunt urmăriţi de metafizică, dar sunt urmăriţi zilnic de problemele dragostei, ale moralei calculatorului, ale evoluţiei speciei umane etc. Şi cum să faci metafizica lui Kant în două pagini de manual? E absurd. Prietenia sau pornografia pe internet sunt „expertiza“ lor. Ca şi întrebarea dacă jocurile pe calculator conţin elemente morale.