Ajutor reciproc în comunitatea Rahova-Uranus

Mircea Kivu, prietenul alternativelor, descrie, în România Liberă:

Rahova-Uranus, un model de construcţie comunitarǎ

În centrul Bucureştiului, undeva între maidanul din spatele Casei Academiei şi Piaţa de Flori, existǎ un cartier, mai cunoscut sub denumirea Rahova-Uranus. Clǎdirile din zonǎ sunt extrem de eterogene, unele – pe strada cu nume de poveste, Sabinelor – respirând un farmec interbelic, altele construite recent, unele mai bine întreţinute, altele aflate în paraginǎ. Comunitatea la care mǎ refer locuieşte în case care au fost naţionalizate sub regimul comunist şi ulterior retrocedate.

Povestea lor e a majoritǎţii chiriaşilor din casele naţionalizate – mǎ refer la cei cǎrora li se repartizase o locuinţǎ într-o casǎ modestǎ, nu la beneficia­rii regimului care ocupaserǎ casele luxoase ale vechii burghezii. Au avut statut de chiriaşi la stat, numai cǎ, spre deosebire de majoritatea chiriaşilor, dupǎ 1990 nu au putut sǎ-şi cumpere locuinţele la preţuri simbolice. Foştii proprietari şi-au redobândit casele, termenele de graţie au trecut, acum sunt ameninţaţi cu evacuarea.

Oamenii nu sunt sǎraci-lipiţi, cei mai mulţi au ceea ce se cheamǎ o situaţie economicǎ stabilǎ, dar nici nu au resurse suficiente pentru a-şi permite achiziţionarea sau închirierea unei locuinţe pe piaţa liberǎ. Situaţia e agravatǎ de faptul cǎ, în general, este vorba despre familii cu mulţi copii. Statul, care e la originea acestei situa­ţii de inechitate (în raport cu a foştilor chiriaşi din imobilele construite de stat), îi lasǎ acum sǎ se descurce cum or putea. Teoretic, pentru asemenea situaţii existǎ locuinţe sociale, numai cǎ sunt insuficiente şi, în plus, gestionarea acestora este cu totul netransparentǎ. Nimeni nu poate spune (sau nu vrea sǎ o facǎ) câte asemenea locuinţe existǎ, de cine sunt ocupate, câte sunt disponibile, câte solicitǎri îndreptǎţite existǎ, care sunt criteriile de repartizare. Practic, oamenii sunt plimbaţi la nesfârşit între Primǎria Generalǎ şi cea de sector.

Pânǎ aici, situaţia e banalǎ. Ceea ce o deosebeşte de altele similare este hotǎrârea oamenilor de aici de a nu cǎuta soluţii individuale de rezolvare a situaţiei, ci de a acţiona ca o comunitate. Ei au format asociaţia “LaBomba”, care la început a funcţionat ca un centru de desfǎşurare a unor activitǎţi culturale: au pus în scenǎ spectacole de teatru, au o formaţie de jazz, au fǎcut expoziţii cu desene ale copiilor. Mai târziu au dezvoltat proiecte menite sǎ evite excluderea socialǎ. “Şcoala în stradǎ” este un proiect în desfǎşurare, în care membri ai comunitǎţii sau voluntari derulează un program de meditaţii menit sǎ previnǎ abandonul şcolar. Acum douǎ sǎptǎmâni, au organizat împreunǎ cu mai multe ONG-uri “Rahova Delivery”, eveniment în care, pe durata a trei zile, cartierul a devenit centrul unor activitǎţi variate, incluzând concerte de jazz, spectacole de teatru, ateliere de picturǎ, concursuri de biciclete, mese rotunde (dupǎ modelul “street delivery” din str. Verona).

Toate astea n-ar fi putut fi posibile fǎrǎ contribuţia entu­ziastǎ şi inspiratǎ a unor artişti-activişti, cǎrora li s-au alǎturat voluntari cu diverse specializări. Aceştia sunt şi acum prezenţi, dar, pe mǎsura trecerii timpului, locatarii cartierului îşi formeazǎ structuri organizaţionale, au apǎrut lideri care preiau din ce în ce mai multe responsabilitǎţi. În primǎvarǎ, când o familie a fost evacuatǎ, întreaga comunitate i-a sǎrit în ajutor, au organizat proteste şi, în cele din urmǎ, situaţia locativǎ a fost rezolvatǎ.

Organizaţia a imaginat o stra­tegie de rezolvare a situa­ţiei locative şi economice a comunitǎţii. Este vorba despre un Economat locativ, proiect realizat împreunǎ cu un colectiv de arhitecţi, care constǎ într-un ansamblu de locuinţe cu dotǎri minime şi spaţii în care sǎ se poatǎ desfǎşura diverse activitǎţi de economie socialǎ. Avantajul faţǎ de soluţiile clasice (locuinţe sociale) este acela cǎ evitǎ fenomenul de “ghetoizare” şi nu distruge structurile sociale existente în comunitate. Solidaritatea care s-a constituit în aceastǎ comunitate reprezintă un capital social care ar fi pǎcat sǎ fie risipit.

Sigur, trebuie nişte bani. Vestea bunǎ e cǎ existǎ posibilitatea utilizǎrii fondurilor structurale UE pentru dezvolta­rea localǎ sub responsabilitatea comu­nitǎţii (CLLD). Este nevoie, desigur, şi de concursul administraţiei locale, adicǎ al Primǎriei Sectorului 5. Din pǎcate, deocamdatǎ nu s-a reuşit captarea interesului pri­ma­rului, dar speranţa nu e pier­dutǎ. La urma urmei, existǎ şan­sa ca în sectorul 5 sǎ fie realizat un proiect-pilot care sǎ devinǎ model european de bunǎ practicǎ.

P.S. La ora la care scriu aceste rânduri, membrii comunitǎţii Rahova-Uranus protesteazǎ în stradǎ. Lor (încǎ) nu li s-a întâmplat nimic, dar în vecinǎtate, pe Bd. Regina Maria, douǎ familii au fost evacuate, rǎmânând fǎrǎ adǎpost în prag de iarnǎ. Solidaritatea funcţioneazǎ.

Mircea Kivu este sociolog.