Miză strategică: identificarea şi cultivarea minţilor excepţionale

Cristian Unteanu, veteran al corespondenţilor români la Bruxelles, a postat un interesant semnal pe blogul de pe adevarul.ro:

În SUA, China, Japonia, Rusia, în mai toate ţările dezvoltate europene, nu numai că se dezvoltă o întreagă reţea şcolară (începând cu şcolile primare până la universităţi cu studii post-doctorale) destinată exclusiv talentelor excepţionale, dar începe să se aplice şi o politică de protecţionism avansat pentru persoanele respective, statele oferind parcursuri profesionale de excepţie dublate de condiţii materiale pe măsură. Incubatoarele de talente produc acum din plin, iar oferta lor nu este deloc neglijabilă.

Care este politica României de protecţie a propriilor talente? Există măcar un embrion al „societăţii cunoaşterii”, prioritate absolută a politicii Uniunii Europene în perspectiva 2020? Exodul masiv al tinerei generaţii de specialişti cuprinde şi câteva persoane din zona performanţelor excepţionale, valori strategice acum în beneficiul unor alte naţiuni şi contribuind la dezvoltarea capacităţii lor competitive.

Miza marii bătălii ascunse: identificarea „excepţionalilor“!

6 noiembrie 2013, 11:27

Departe de ochii noştri, oricum la ani-lumină de preocupările şi priorităţile clasei politice de pe Dâmboviţa eternă, statele mari ale lumii duc o politică extrem de agresivă şi suţinută pentru identificarea talentelor excepţionale.

Liderii politici ai ţărilor respective au formulat în acest sens agende foarte bine structurate, au alocat mijloace, au dat drumul în teren (intern şi extern) unor echipe de head hunters în posesia manualelor de evaluare a talentelor excepţionale. Ştiind că, acasă la ei, produsele vânătorii vor fi integrate în şcoli sau centre speciale pentru „tineri cu înalt potenţial intelectual”, oferind condiţii de vis pentru copii şi părinţii acestora. Construind astfel baza pe care se va asigura continuarea competitivităţii naţionale în domeniile de vârf ale tehnologiei, dar şi artei, sportului şi culturii în general. Acum, într-un secol în care competitivitatea este similară cu supravieţuirea naţională.

Ceva nou? Nu, răspund cei de la DOUANCE (şcoală belgiană de excelenţă) (…)

În Imperiul Otoman, sultanul Mehmed Cuceritorul (1432-1481), înfiinţează în serai o şcoală specială pentru copiii foarte talentaţi, cei cărora urma să li se dea dregătorii înalte. Soliman Magnificul face acelaşi lucru în secolul XVI. Trimişii celor doi sultani băteau drumurile Europei în căutare de tinere talente…

Thomas Jeffreson, cel de-al zecele Preşedinte al SUA, propune concentrarea „micilor genii” într-o singură şcoală specială, finanţată de stat şi pentru binele statului. Argumentul său: dacă inteligenţa nu este cultivată, se pierde iar copiii celor mai săraci sunt cei mai vulnerabili. În aceeaşi perioadă, Mehmet Ali (1769-1849), vice-rege al Egiptului, trimite elita tineretului din ţara sa să studieze la marile şcoli din Europa, pe cheltuiala statului.

Prima şcoală pentru copii supradotaţi este creată în 1901, în Worcester, Massachussets (SUA), iar în 1922 Leta Hollingworth organizează în 1922, într-o şcoală de stat din New York, două clase speciale cu program adaptat nevoilor copiilor super-talentaţi. Tradiţia rusă în domeniu este excepţională şi ea, exemple strălucitoare fiind, printre multe altele, rezultatele Academiei muzicale Gnesin din Moscova, cu absolvenţi ca Aram Hachaturian, pianişti ca Daniel Trifonov, Irina Loskova, Oleg Maisenberg, Ana Kantor, violonişti ca Alina Ibrahimova, Valentin Berlinski,Mihail Fikhtengoliz sau Iurii Kazahov…plus şcolile speciale (mai ales în domeniul ştiinţelor exacte, create în celebrele „oraşe închise”).

Între timp, se impune pe plan mondial sistemul de testare a inteligenţei promovat de MENSA, organizaţia fondată în 1946 la Lincoln College de la Oxford de către Roland Berill şi Dr.Lancelot Ware.  Cele trei obiective ale MENSA, acum cu 110.000 de membri în 50 de grupuri naţionale: „să identifice şi să susţină inteligenţa umană în beneficiul întregii umanităţi; să încurajeze cercetările, carcateristicile şi fololosirea inteligenţei; să ofere membrilor săi un mediu stimulant intelectual şi social”.

Sistemele de teste Stanford-Binet şi Cattell devin clasicele inconturnabile în domeniu şi constituie baza de lucru inserată în manualele de evaluare de care dispun echipele de head hunters. Activitatea lor devine cu adevărat frenetică după căderea Cortinei de Fier, atunci când au acces absolut liber la pieţe până atunci închise sau/şi foarte puţin cunoscute dar în mod cert bănuite a avea un potenţial extraordinar. Principiul de acţiune este uşor de înţeles: în secolul XXI, materia cenuşie a devenit deja noul „aur negru” pe care se bat nemilos mari actori economici ai lumii.

În decursul acestui secol XXI, bogăţia naţiunilor se va baza din ce în ce mai mult pe materia cenuşie, pe ştiinţă, cercetare, capacitatea de inova şi nu, ca în trecut, pe producţia de materii prime. În acest sens, putem chiar afirma că cei trei factori tradiţionali de putere – dimensiunea teritoriului, importanţa demografică, bogăţia rezervelor de materii prime – nu mai constituie atuurile de invidiat, ci chiar au devenit, în mod paradoxal, handicapuri importante în era post-industrială… Terra cunoaşte o nouă perioadă a marilor cuceriri, asemeni perioadei colonizării. Dar dacă, în cazul colonizării, actorii principali erau statele, de data asta actorii principali sunt companiile şi conglomeratele multinaţionale, grupuri industriale şi financiare private care vor să domine lumea. Niciodată stăpânii lumii nu au fost atât de puţini numeroşi şi de puternici… Această concentrare de capital şi de putere s-a accelerat în mod extraordinar în ultimele două decenii, consecinţă a revoluţiilor tehnologice şi informatice. La acest început de mileniu se va înregistra un nou salt înainte, cu noile tehnici genetice de manipularea vieţii. Privatizarea genomului uman şi brevetarea generală a sistemului viu deschid noi perspective pentru expansiunea capitalismului. Se pregăteşte o mare operaţiune de privatizare a tot ceea ce ţine de domeniul vieţii şi naturii, favorizînd apariţia unei puteri poate mai absolute decît tot ceea ce am putut vedea până acum în istorie”. – Ignacio Ramonet, Guerres du XXI-eme siecle, Ed, Galilee, 2013

O bătălie la dimensiuni planetare în care mişcarea novatoare este că statele din prima linie favorizează şi protejează activităţile de vârf în zona tehnologiei (vezi Sillicon Valley) cele care reprezintă investiţia reală în viitorul naţional, activităţile financiare şi de producţie fiind uşor de delocalizat în ţări sub-dezvoltate. Iar acest soft power generează, vizibil, sub ochii noştri, o serie de priorităţi proprii, printre care selecţia de talente.

În SUA, China, Japonia, Rusia, în mai toate ţările dezvoltate europene, nu numai că se dezvoltă o întreagă reţea şcolară (începând cu şcolile primare până la universităţi cu studii post-doctorale) destinată exclusiv talentelor excepţionale, dar începe să se aplice şi o politică de protecţionism avansat pentru persoanele respective, statele oferind parcursuri profesionale de excepţie dublate de condiţii materiale pe măsură. Incubatoarele de talente produc acum din plin, iar oferta lor nu este deloc neglijabilă.

Care este politica României de protecţie a propriilor talente? Există măcar un embrion al „societăţii cunoaşterii”, prioritate absolută a politicii Uniunii Europene în perspectiva 2020? Exodul masiv al tinerei generaţii de specialişti cuprinde şi câteva persoane din zona performanţelor excepţionale, valori strategice acum în beneficiul unor alte naţiuni şi contribuind la dezvoltarea capacităţii lor competitive.

Am asistat pasivi şi indiferenţi la operaţiunea de demolare a capacităţii româneşti din instituţiile de cercetare, cazul Institutului Ana Aslan sau al Institutului Cantacuzino fiind doar două vizibile dintr-o suită de greşeli care, pe fond, sunt acte criminale împotriva intereselor naţionale. Aşa cum este şi tradiţionalul ridicat din umeri cu care se încheie orice discuţie despre rezultatele sondajelor care arată ce peste trei sferturi dintre absolvenţii de universităţi vor să plece afară, oriunde, căci oriunde li se pare că li se va oferi mai mult decât nimic.

Suntem acum contemporani cu una dintre cele mai formidabile schimbări de tip civilizaţional pe care le-a înregistrat dezvoltarea omenirii. Cu certitudine, vor reuşi să se afirme ţările care şi-au construit temeliile noi de putere luând în calcul noile variabile. Pot să dispară sau să intre în anonimatul subdezvoltării acele ţări care sunt indiferente la propriul lor viitor, preocupate doar de bătălii minore precum cele ale puterii de pe malurile mereu lunecoase şi noroiose ale Dâmboviţei. Nu va avea nimeni grijă să ne tragă în sus. Semnele despre ce va fi jocul major de putere al lumii de mâine sunt desenate în jurul nostru. Cine ar trebui oare să le vadă şi să încerce să le insereze, dacă încă se mai poate, în destinul nostru naţional?