weekend cu Mircea Cantor – un autoportret

Retrospectiva Mircea Cantor de la MNAC a cam fost “expoziţia anului” în 2013. Un interviu cu artistul – altfel mai greu de înţeles, ca artiştii.

Corina Zorzor/ „Weekend Adevărul“: Lucrările tale de aici, de la MNAC, urmăresc o tematică anume?

Mircea Cantor: Practic, este o expoziţie de expoziţii personale, pentru că toate aceste lucrări au punctat parcursul meu de-a lungul drumului. Această expoziţie nu ar fi putut avea loc deloc fără entuziasmul şi susţinerea necondiţionată a lui Mihai Oroveanu şi fără sprijinul financiar al Asociaţiei „Amicii MNAC“, prin reprezentantul Emilian Radu.

Monica Bârlădeanu apare într-unul dintre proiectele tale. Cum ai tradus celebra zicală latină „Sic Transit Gloria Mundi“ în lucrarea ta?

E vorba despre ritualul de la Vatican din momentul în care se alege noul papă. Vine un călugăr în faţa lui şi îi arde de trei ori un fir de bumbac şi spune „Sancte Pater, sic transit gloria mundi“/ „Sfinte Părinte, aşa trece gloria lumii“. Am luat acest ritual şi l-am împins în filmul meu mai departe. E un cerc de cerşetori îngenuncheaţi în care actriţa principală, o asiatică, pune un fir de dinamită în mâinile lor întinse şi îi dă foc. Figura cerşetorului traversează toată istoria umanităţii, iar noi toţi suntem, de fapt, cerşetori şi totul trece prin mâna noastră, prin noi, prin filtrul nostru. Am reluat ultima parte a filmului şi am fotografiat-o, de data asta cu Monica Bârlădeanu ca personaj principal, în mai multe instantanee. Sunt, practic, două secunde, în care firul de dinamită ajunge din mâinile cerşetorilor în mâna celei care l-a pus.

Ce ai dorit să observi prin filmul-experiment cu lupul şi căprioara (n.r. – intitulat „Deeparture“)?

Trăim într-o lume a imaginii în artele vizuale, iar ca artist eşti în permanentă confruntare cu ceea ce ai în jur. Ce aduci în plus, ca forţă vizuală? Am luat un lup şi o căprioară pentru a marca ideea de tensiune dintre noi în diferite contexte, care nu e vizibilă, nu ştii cum s-o materializezi. Nu voiam un carnagiu şi, din fericire, nu au existat incidente. Dar era o situaţie foarte tensionată, pentru că în aceste cazuri căprioara este foarte periculoasă. Am înregistrat şi sunetul, însă l-am tăiat în ultimul moment, fiindcă mi se părea că aduce prea mult a National Geographic – respiraţie, paşi, respiraţie, paşi… Sunetul evidenţia ceva ce deja aveam în imagine. Filmul începe şi se termină când intri şi pleci din sală. E ca şi cum ai vrea să tragi cu arcul, dar nu îi dai drumul, e tensiunea aia că oricând se poate declanşa. Au fost oameni care m-au ameninţat cu moartea fiindcă maltratez animalele. (râde

Crezi că acest film ar fi avut acelaşi succes în România?

Nu. (râde) E prima mea expoziţie aici, după 14 ani. Asta spune multe. În 2007, oamenii ştiau deja că am lansat filmul acesta şi nu s-a întâmplat nimic.

Ţi-a fost refuzată reproducerea „Originea lumii“ după Courbet la Facultatea de Artă din Cluj, motiv pentru care ai hotărât să pleci din ţară. Cum ai căpătat încredere?

Toate proiectele mele artistice au venit dintr-o necesitate şi au existat oameni care m-au susţinut. Galeriile mele din Franţa, Israel şi Italia sunt, din punct de vedere financiar, în spatele lucrărilor mele. De exemplu, un film precum cel cu lupul şi căprioara a costat 60.000 de euro. Au fost oameni care m-au susţinut şi mi-au spus mereu „Da!“, fiindcă au văzut că lucrurile pe care le fac au ecou atât artistic, cât şi comercial. (…)

Una dintre lucrările tale cele mai reprezentative pentru tradiţia românească este sculptura maramureşeană. Cum a luat naştere?

Casa este desenată de mine. Sunt nişte măsurători foarte exacte, nimic nu e întâmplător – poziţia şi mărimea geamurilor, stâlpii, unghiul acoperişului. Ţi se pare că e o casă maramureşeană, dar în Maramureş nu o să vezi o astfel de clădire. Funia care o înconjoară, care o încinge, cum se spune, era întâlnită numai pe orizontală şi simboliza ideea de unitate a comunităţii. Ce este casa? E locul unde stă familia, e cuibul. Astăzi, lucrurile acestea sunt puse sub semnul întrebării, sunt abandonate. Auzim mereu că se pierd valorile. Ele sunt aici – această casă a fost realizată de sculptori maramureşeni.

Ai desenat „Cer variabil“ cu fum, pe tavanul Casei Poporului. Este o aluzie la situaţia politică din România?

E fain că faci această remarcă. Poate că ar trebui să fie titlul articolului tău: „Cerul variabil din Parlament“. (râde) E o lucrare foarte dragă mie. E un pleonasm, de fapt. Auzim întotdeauna la meteo „În restul ţării, cer variabil“. Cerul este, prin esenţa lui, variabil. Trăim cu toţii sub acelaşi cer de mii de ani, am băut aceeaşi apă, care se revarsă şi revine la izvor. Dacă închizi ochii şi te gândeşti, e incredibilă această variabilitate a vieţii noastre.

Ai spus că nu aparţii unui stil anume. Cum defineşti, totuşi, munca ta artistică?

Lucrările mele sunt variate, pentru că întotdeauna vin ca răspunsuri şi nu ca reacţii la ceva. Sunt răspunsurile mele. Nu pot să fac în fiecare zi acelaşi lucru. Nu pot să merg în fiecare zi în atelierul meu şi să fac pictură. Sunt lucruri care trebuie spuse în film, altele care trebuie spuse cu lumânarea, altele cu sărutul. Savurez din plin această bogăţie pe care ţi-o oferă realitatea şi încerc s-o trec prin filtrul meu şi s-o dau mai departe prin arta mea. De ce să mă limitez doar la un mediu anume? Trebuie să te bucuri de tot ceea ce trăieşti.

În lucrarea ta „Am decis să nu salvez lumea“, un copil spune această propoziţie, ca pe o poezie.

Acesta ar trebui să fie manifestul nostru. Dintr-un exces de bunătate, vrem să-i salvăm pe toţi. Gândeşte-te cum ar fi ca un copil să aibă discursul ăsta în faţa Naţiunilor Unite. Ar fi grav. Toţi adulţii vor s-o salveze, dar, de fapt, sunt minciuni. Nimeni nu vrea să salveze nimic. În profunzimea noastră, nu vrem să salvăm nimic. Suntem prea egoişti. Acest lucru se vede în situaţii-limită, atunci când nu eşti în stare să te sacrifici pentru o chestie din relaţia ta, pentru vecinul tău, dar ai mari idealuri – să salvezi Roşia Montană, câinii din Bucureşti, copiii din Siria. Ce e la distanţă pare mult mai uşor. Suntem nişte cabotini, nişte ipocriţi. Când zici că nu vrei să salvezi lumea, e o chestie de adevăr, ţi-l asumi.

Faci parte din ceea ce este cunoscut la nivel internaţional drept Şcoala de la Cluj. Povesteşte-ne cum a luat fiinţă acest curent de tineri artişti români de succes în străinătate.

Când eram în facultate am început revista „Version“, care era o alternativă la celelalte publicaţii de la vremea aceea, din 1999. Ne-am propus să facem noi, studenţii, ceva. Am pornit-o alături de Gabriela Vanga, Ciprian Mureşan şi Nicolae Baciu. Asta a fost prima revistă, am tipărit-o în Franţa şi au apărut vreo opt numere. Am zis să facem ceva care să ne reprezinte, să ne dea senzaţia că nu ne pierdem timpul. Mai târziu au venit Mihai Pop şi Adrian Ghenie, care au fondat Galeria Plan B, lucru care a funcţionat ca un catalizator pentru Cluj, pentru că atunci am început să expunem în străinătate. Şcoala de la Cluj e ceva fictiv. La un moment dat, când stăteam în Franţa, scriam că lucrez şi la Cluj, fiindcă voiam să îndrept atenţia asupra oraşului, profitând de notorietatea mea. Am început să expunem în 2006, la Zürich, apoi lucrurile au devenit tot mai puternice, am expus tot mai mult, totul a luat amploare, ca într-un miracol. Ceea ce a contat cel mai mult au fost această fidelitate pentru acel loc (n.r. – oraşul Cluj) şi sinceritatea faţă de noi înşine, care s-au păstrat. De multe ori ai tendinţa să placi, iar asta nu e bine. La artiştii din Cluj s-a păstrat acea calitate a lucrărilor şi a oamenilor, în general. S-a închegat o comunitate a artiştilor.

Te-ai mai întâlnit cu profesorii de la Cluj?

Nu. M-au chemat, la un moment dat, să predau la facultate şi mi s-a părut contradictoriu. Cum să predau ceva ce eu nu aprob? Eu am fugit de la facultate, cum să predau acolo?! (râde)

Care este lucrarea care te reprezintă cel mai bine? 

„Double Heads Matches“ / „Chibriturile cu două capete“ este un fel de autoportret al meu – am plecat din România, am ajuns în Occident, situându-mă întotdeauna între două lumi. Rămâne mereu celălalt capăt. Chibriturile nu au fost niciodată expuse, ci au fost împărţite la expoziţie, în baruri. Nu se ştie la cine au ajuns. Am prezentat şi un film, un documentar despre realizarea chibriturilor, la fabrica din Gherla. Prima dată m-au refuzat cei de acolo, au spus că nu e posibil să facă aşa ceva, după care directorul fabricii a mobilizat o parte dintre angajaţi într-un laborator şi le-au făcut. Fiecare băţ de chibrit a trecut prin mâinile unui muncitor.