Ana Ularu – cum apare un actor-cult

Un recent și bun interviu îi face actriței Ana Ularu un portret maximalist: “un actor-cult, cam așa, cam cum ar fi o variantă umană a filmului Pulp Fiction.” O seamă de formate media care se apleacă asupra creativității sau a figurilor alternative i-au dat tinerei actrițe rolul principal. De urmărit – mai ales că vorbește mult și bine. 

Artists UnitedAna Ularu este un actor-cult cam așa, cam cum ar fi o variantă umană a filmului Pulp Fiction.

Am început anul cu filmul Camera Trap, filmat în Isle of Man și Nepal, film pe care nu contenesc să spun că îl ador. Acolo joc un biolog într-o expediție în Tibet. O experiență minunată, un tip de lucru inedit. Eu și ceilalți actori ne-am pregătit foarte mult, am citit tratate de biologie, am acumulat foarte multa informație în cel mai scurt timp posibil pentru că deseori trebuia să improvizam lungi monoloage foarte tehnice (cu toate ca scenariul era excelent, dar în stilul și estetica filmului mergea foarte bine aerul de documentar). E un film în film, de fapt. Aș putea să povestesc ore în șir despre studiul la rol de aici, era vorba despre un soi de meta-actorie, omul care vorbește la cameră, dar nu ca performer, ci ca om de știință, deci neobișnuit să vorbească pentru public, dar totuși… aaa, complicat.

La Povestiri urbane/ Hotnews.ro (mai 2014)

Între timp am făcut scurt-metrajul Letiției, inspirat dintr-un caz real. E înfiorător să te apropii de o astfel de poveste. Să îți imaginezi că ai fi în situația respectivă. Am lucrat împreună la stadiile fizice prin care trece personajul, de la a fi paralizat la a începe să meargă, ușor, trecând prin refuzul de a încerca să își facă sieși un bine. Numai senzația pe care mi-o dădea corsetul de metal, o cușcă rece… brrr… Mereu mă gândesc că nu aș vrea ca mama să vadă filmul ăsta. Deși povestea e foarte optimistă, dar cred că trebuie să fie îngrozitoare imaginea pentru ea.

La Shooting Stars (octombrie 2012)

Apoi a urmat Index Zero; după două roluri teribil de verbale, a venit unul aproape mut (Eve are doar un monolog în delir la un moment dat), al unei ființe semi-sălbatice, într-o lume dintr-un viitor cât se poate de posibil, economico-politic. E vorba despre o poveste de dragoste în mijlocul ruinelor Europei, un cuplu care luptă pentru a-și crește copilul nenăscut într-o lume mai bună, fără să știe cât de dezumanizată e această lume de fapt. Un sci-fi foarte interesant, orwellian. (…)

La Schimbă lumea/ CROS (martie 2013)

…nu mă interesează un drum lin și nu am avut câtuși de puțin parte de așa ceva până acum. Ce mă interesează e o ascensiune corectă, pe merit, pe roluri construite cu grijă și la capacitatea optimă din momentul respectiv, de asta sunt mândră. De ce învăț și descopar despre mine și meserie. De faptul că ce am obținut, am obtinut prin forța mea, în “luptă dreaptă”, haha, ca-n povești. Dar nu aș putea altfel. Nu mă feresc deloc de LA sau Hollywood, nici nu alerg în direcția respectivă. Încerc să mă conving mereu să nu proiectez și să nu am așteptări, să încerc să fac tot ce pot mai bine pentru momentul respectiv. Într-adevăr, esențial mi se pare să ai continuitate.

La Lobul creativ/ FFFF (martie 2011)

Să fii constant angajat în lucru – creativitatea e un muschi, am mai zis asta. Ce am spus e exact asta: nu mi-am facut un ideal. Îmi doresc să ajung acolo la un moment dat, dacă așa îmi e scris, dar nu am – să zicem curajul – să renunț la tot în vederea unei himere. Prefer să lucrez în filmele mele mai puțin de Hollywood și să îmi dăltuiesc scara până acolo. Voila.

Rep. Dincolo de posibile explicații pragmatice, ești atașată de România, ai spus-o mereu, ba chiar ai refuzat un rol, ceva sinistru, un stereotip îngrozitor, spuneai tu: „Este cel mai insultător lucru pe care l-au auzit în viaţa mea şi, deşi sunt convinsă că vor exista actriţe care vor accepta, dar eu, pe toţi banii din lume, nu voi accepta. No way! Care-i istoricul acestui sentiment de apartenență națională și ce a stat, de-a lungul timpului, în calea lui? Sigur, ar fi interesant să ne spui și care era rolul refuzat, ce fel de român propunea.

Sentimentul de apartenență a existat dintotdeauna, e un fel de simț la fel de natural ca și văzul. Ce stă în calea lui constant e realitatea și se pare ca ea, ușor-ușor, învinge. Nu las încă armele jos, oricât de deziluzionante ar fi perspectivele de aici. Referitor la acel film… nu știu ce s-a întâmplat cu filmul până la urmă, era un scenariu care părea îndoielnic – nu l-am citit, dar mi-a fost povestit de însuși creatorul lui.

Personajul era o româncă ce se prostitua, fura, ucidea și probabil nu era foarte devreme acasa. Dar ce propunea domnul regizor era destul de insultător și pentru alte nationalități și rase. Era global deranjant. Un fel de “we are the world” în negativ. Tin minte că îl ascultam și simțeam cum mi se urcă sângele la cap. Nu îmi venea să cred că cineva poate concepe ceva atât de jignitor și să vrea colaborare, ba chiar și bani de producție. Mă rog, mi s-a părut pur și simplu mediocru și neimportant, după ce mi-a trecut furia inițială. Sincer, uitasem de eveniment, mi-am adus aminte acum, din întrebarea ta.

Interviu HBO România (noiembrie 2013)

Rep. Chiar dacă refuzi popularitatea, așa cum – cu mare modestie – ai spus-o în multe rânduri, pentru o anumită categorie ești un actor cult. Chiar și eu aș fi curioasă să știu ce filme vezi, ce cărți citești, ce muzică asculți, în ce locuri îți place să mergi. Ideea de anarhie, pe care o admiteai ca parte din identitatea ta cândva, mai este de actualitate? Se regăsește în vreun fel în alegerile tale de acum?

Nu refuz popularitatea în sine, e absurd ca un actor să se vrea anonim, e o contradicție în termeni. Refuz supra-expunerea mediatică în contexte în care nu mă regăsesc. Popularitate pentru mine înseamnă public la filmele sau piesele mele. Și asta vreau. M-aș bucura să fiu un actor cult. Îmi place termenul.

La Provocarea titanilor/ doipunctzece.tv (martie 2012)

Adică un fel de echivalent uman al Pulp Fiction? 🙂 Văd filme multe. Nu am un gen anume, iubesc câțiva regizori, dar văd atât art-house și filme clasice – am Criterion Collection și diverse liste/siteuri/bloguri cu filme mai mult sau mai puțin obscure drept ghid, cât și ultimele minunății hollywoodiene, mai satisfăcătoare sau nu pentru privitor.

La All About Romanian Cinema (noiembrie 2013)

Cât de mult cinema se poate. De orice nație. Bun sau prost – e și o voluptate în a vedea filme teribil de proaste, în a te prăpădi de râs la realizări stupide. Citesc mult, în ultima vreme DH Lawrence, mai demult Zola, și mai demult tot felul de autori sud-americani sau Tournier etc., am perioade de beletristică pe care le înfășor în jurul eseisticii, pe care o citesc mereu. Am de câțiva ani mult mai mult chef să citesc istorie, tratate, eseuri decât ficțiune. Am trecut prin cât de multe scrieri ale lui Christopher Hitchens am putut, îl ador. De la Arguably la Hitch 22, trecând prin Letters to a Young Contrarian. Îl recomand cu mare căldură.

La Adevărul Live (august 2013)

Dar citesc cu foarte mare drag și poezie, mă mai apucă din când în când pasiunea pentru vreun autor sau altul, sau cărți, tratate despre cinema, sau Literatura Infernală interzisă :), sau filosofie (am avut o perioadă intensă de Foucault), sau jurnale (Scrierile Intime ale lui Baudelaire sunt sublime, se găsesc în format electronic). Ascult rock și muzică electronică. Uneori jazz. Uneori operă. Sunt un mic anarhist romantic și pașnic, e o componentă destul de intimă și idealistă, poate copilărească, poate deja un pic apusă, nu știu și nu îmi place să dezbat/povestesc despre asta. (…)

La Mișcarea de rezistență (mai 2011)

Joc teatru puțin pentru că așa a fost să fie destinul meu, pentru că în România posturile în teatre sunt blocate, colaboratorii sunt puțini și aceeași peste tot, pentru că se formează trene de admirație, pentru că am făcut film și mi s-a pus ștampila că sunt actriță “de film”, cu toate că am 6 ani de “antrenament” pentru teatru și roluri principale deja făcute la niste regizori mari și minunati (ce bine că ei au avut încredere în mine), pentru că am fost des plecată ca să fac filmele respective și a trebuit să mă retrag dintr-un spectacol la care începusem repetițiile, pentru că nu m-am dus la concursuri de angajare atunci când încă nu erau blocate posturile, pentru că nu aflu de probe și nici nu mă interesez foarte asiduu (nici nu aș ști de unde să încep).

Pe scena Godot (aprilie 2014)

E și vina mea, și vina lor. Dar iubesc teatrul. Ma simt excelent când joc teatru, am energia și vocea care trebuie, uite că nu prea mai sunt modestă aici. 🙂 Și abia aștept să mai joc pe o scenă. Relația mea cu teatrul nu pornește câtuși de puțin de la vreo prietenie, ci de la faptul că am debutat pe scenă la 16 ani, în Lolita, în regia Cătălinei Buzoianu, alături de Ștefan Iordache. Și de atunci am mai jucat la Silviu Purcărete, Dragoș Galgotiu. A fost foarte frumos. Îmi place la nebunie să îmi văd prietenii pe scenă, jucând și fiind al naibii de buni. Sunt cumva snoabă, mă împrietenesc doar cu oameni talentați, pentru că îmi place să fiu în admirația lor, să fur de la ei, să le observ energia, să mă bucur de ei. Și imi place să trâmbițez despre spectacolele lor și cât de talentați sunt.

 

Mai e așa…

La RFI (decembrie 2013)

… sau așa.

Repere VIP (iulie 2011)

În plus, mai și cântă…

… cu Sunday People (2010)

cu Blanoz (2012)

Leave a Reply

Your email address will not be published.