Memo România 2.0: Ce educație religioasă trebuie făcută în școlile publice

Unul dintre obiectivele principale ale Rețelei România 2.0 este de a aduce vocile unor elite profesionale românești în conversațiile naționale relevante. În iulie 2o14, am pus în această rețea trei întrebări referitoare la chestiunea predării religiei în școlile publice din România.

Au răspuns: Marian Staș, Sandra Pralong, Radu Gologan, Alexandru Bălășescu, Liliana Popescu, Gabriel Biriș, Mihai Prunescu, Mihaela Nicola, Vintilă Mihăilescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Oana Popa, Ana Oprișan, Aneta Bogdan, Adrian Stanciu.

Revista FP România a preluat întreaga discuție în ediția nr 42 (oct/ nov 2014)

1. Ce valori – morale, sociale – trebuie inculcate copiilor, începând cu ciclul primar? Ce valori le inculcă/ le poate înculca educația religioasă?

Marian Staș, formator: Educația, în general: BINELE, FRUMOSUL, ADEVĂRUL. Educația religioasă: CREDINȚA, SPERANȚA, IUBIREA (Corinteni 1).

Sandra Pralong, coach: Am crescut – literalmente, pentru că bunica mea era pictoriță de biserici – în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu cred că predarea religiei este treaba școlii, ci a familiei și/sau a Bisericii. Religia înseamnă dogmă, iar dogma împarte oamenii în „buni” (cei care cred ca noi) și „răi” (cei care cred în alte dogme), ori asta este exact ceea ce școala NU trebuie să facă! Mai ales într-o lume globală și multiculturală, școala nu trebuie să împartă oamenii în tabere în funcție de religie sau crez, etnie, rasă sau de alte atribute care nu țin de caracterul omului, ci dimpotrivă, școala trebuie să formeze caracterul! Ce fel de caracter? Aici intervine politicul: vrem o nație de oameni liberi care gândesc independent, sunt autonomi, creativi și întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adica obedienți, timorați, asistați și slugarnici, pe care să-i putem controla?
Pentru a forma oameni adevărați, școala nu are nevoie de religie, ci de acele valori care modelează spiritul, iar acestea sunt valori universale, care transcend o anume religie și sunt comune tuturor. De la grecii antici avem ca valori Binele, Frumosul și Adevărul, iar de la creștinism învățăm să prețuim Credința, Iubirea și Speranța. Dar, mai presus de toate, școala ar trebui să inculce valoarea Toleranței și Respectul pentru aproapele tău, indiferent de religie, etnie, gen sau alte atribute. Dacă îți respecți aproapele, îl poți și iubi… Din Creștinism, îmi place în mod special accentul pus pe bunătate („fericiți cei blajini…”) și faptul că, împreună cu Budismul, este o religie care ne invită să ne iubim până și „dușmanii” – budiștii spun că inamicii noștri ne sunt dascălii cei mai potriviți, pentru că ne învață ce trebuie să schimbăm la noi înșine ca să creștem. Dar nu cred că această educație trebuie să fie religioasă, ci mai curând una morală, ce poate face referire la originea religioasă a preceptelor morale pe care le promovează.
Sunt născută ortodoxă, dar m-am măritat cu un catolic și am crescut în țări protestante. Mă frapează o diferență fundamentală între ortodoxie și restul crezurilor creștine: Dumnezeul nostru, al ortodocșilor, inspiră teamă, generează “frica de Dumnezeu”, pe când Dumnezeul catolic sau cel protestant este (re)prezentat drept un Dumnezeu al dragostei, al iubirii. Face o mare diferență în felul în care ne comportăm în lume: cum poți avea curaj dacă îți este mereu frică? Sentimentul de teamă te inhibă, pe când cel de dragoste te înalță, te împuternicește și te face de neoprit. Să nu ne mire, așadar, că în România, oamenii „bine”, cu credință și valori, sunt timizi, iar cei „fără niciun Dumnezeu” au tupeu și le-o iau în față! Or, noi vrem să ne educam copii să fie cutezători, nu timorați!

Radu Gologan, profesor de matematică – “antrenorul olimpicilor români la matematică”: Încă de la primele deschideri ale creierului copilului la valori morale, bine contra rău, acestea trebuie cultivate în familie și apoi în școală. Evident că valorile morale ale oricărei religii susțin că fac asta. Din păcate, de fiecare dată când religia a încercat să schimbe laicitatea învățământului urmările au fost nefaste, mai ales dacă școala se întrerupe la o vârstă la care judecata intelectuală nu poate fi liberă, bazată pe cunoștinte morale.

Alexandru Bălășescu, antropolog: Ciclul primar începe la vârsta de 6-7 ani. Neuropsihologii și înțelepciunea populară ne spun cam același lucru: circuitele neuronale se formează exact în primii 7 ani, înainte de a fi expuși educației formale din școală (e adevărat, acum ciclul primar începe la 5 ani). Copiii absorb valorile morale/ sociale prin expunerea la comportamente care reflectă aceste valori, în combinație cu educația verbală (formală sau informală). De exemplu, a spune unui copil să nu mintă este mai puțin eficient în transmiterea valorii cinstei decât a nu-l minți. În momentul în care mesajele sunt contradictorii, de obicei suntem tentați (și în copilărie, și mai târziu) să urmăm exemplul faptelor și nu al vorbelor. Vorbind despre metoda de educație, în opinia mea, învățarea ar trebui să aibă la bază motivarea curiozității și a urmăririi unor exemple pozitive – în nici un caz teama de pedeapsa imediată sau într-un viitor indefinit și/sau rușinea publică.

Acum, cred că valorile importante în orice societate sunt, pe de-o parte, cinstea și încrederea – ambele contribuind la construirea solidarității sociale –, și capacitatea de gândire independentă și critică. Educația religioasă creștin-ortodoxă (căci vorbim de România „majoritară”) cred că întampină o piedică majoră în a inculca aceste valori tocmai prin metoda pe care o aplică – chiar dacă la nivel declarativ acestea sunt și valorile importante ale acestei religii, sau ale oricărei religii. A fi solidar sau încrezator, în tine și în celălalt, din frică de „Dumnezeu” sau din dorința de a evita o pedeapsă eternă, într-o posibilă lume de apoi, este o contradicție. Iar frica este în sine un instrument emoțional care anihilează „din fașă” gândirea independentă. E inutil să dezvolt ideea, oricine care poate gândi independent înțelege despre ce este vorba. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre CE putem învăța din doctrina religioasă, ci CUM transmite doctrina mesajul. Pentru că, de fapt, învățăm prin modalitatea de transmisie – mediumul este mesajul, ca să îl citez pe mereu actualul McLuhan.

În concluzie, valorile morale și sociale învățate de copii sunt cele dominante din societatea în care trăiesc copiii, iar învățarea se face prin imersiune și imitarea exemplelor din jur – cu alte cuvinte, putem învăța despre cinste și când ne facem temele pentru orice materie, putem învăța despre solidaritate în momentul în care suntem angajați în activități comune, de echipă, la școală sau altundeva. Motivațiile și metodele de transmitere a mesajelor religioase sunt, după părerea mea, detrimentale acestor valori, chiar dacă religia le propăvăduiește doctrinar. În același timp, fiind vorba despre o doctrină religioasă – dacă la asta se referă întrebarea –, canonul nu este prietenos interpretării critice în afara sistemului. Deci, valorile gândirii independente și a analizei critice sunt automat lăsate pe dinafară.

2. Au nevoie elevii, mai ales cei din ciclul primar, de învățarea doctrinei unui anumit cult sau de cunoașterea istoriei ideilor religioase – ori de o ‘educație etică’?

Marian Staș: Doctrină de cult, NU. Idei și credințe religioase / educație etică, DA. Cel mai fascinant subiect, pentru mine, e conversația despre “principiul suprem”, instanțiat în diverse religii – Dumnezeu, Allah, Buddha etc.

Sandra Pralong: Sigur este nevoie de educație etică, cum este nevoie și de educație civică – alt domeniu prea puțin prezent în școala românească. Cum spuneam, religia te limitează la o singură dogmă, ori noi vrem să învățăm copiii să judece singuri ce e bine și ce este rău, indiferent de context. Istoria ideilor religioase este o bază de la care poate pleca educația etică, dar aceasta nu trebuie să fie limitată la viața spirituală, ci să fie axată pe întreaga viață în cetate.

Radu Gologan: Categoric, nu. Dar pot fi învățați că, istoric, toate religiile doresc promovarea frumosului în viață, a adevărului și a iubirii. La vârsta claselor primare poveștile cu substrat religios sunt binevenite, chiar și acelea ce nu au substanță creștină: vezi “O mie și una de nopți”. În clasele mai mari religia trebuie adaugată istoriei, în general, în special istoriei artei, a literaturii și științei. Credința personală trebuie să fie înțeleasă ca liberă, dar istoria ei trebuie înțeleasă ca parte a culturii spre frumos și cultivarea binelui din om.

Alexandru Bălășescu: Aici avem trei întrebări într-una singură, ca la unele produse de îngrijire a părului. Dacă întrebarea se referă la România, stat laic prin definiție constituțională, răspunsul la prima parte a întrebării este în mod clar NU: elevii din nici un ciclu școlar nu au nevoie și nu ar trebui, prin principiu constituțional, să învețe doctrina unui anumit cult. De ce? Din două motive: 1) Una dintre menirile școlii este de a forma cetățeni. Dacă formăm cetățeni ai unui stat laic, ei trebuie formați în valori laice. 2) Orice stat-națiune, inclusiv România, este variat din punct de vedere religios. Învățarea, chiar și „opțională” a unei doctrine religioase introduce în mod automat un principiu de discriminare, unul dintre cele mai periculoase posibile – nu cred că e cazul să dezvolt aici multitudinea conflictelor din istoria umanității care au avut și au la bază reducționismul sau fundamentalismul religios.

A doua parte a întrebării, legată de cunoașterea ideilor religioase: ca parte din istoria universală a umanității – căci nu avem societate umană în care să nu găsim expresia unei religii, fie politeistă, monoteistă, animistă etc. –, istoria ideilor religioase ar putea constitui un obiect de studiu, fie separat, fie integrat în studiul istoriei civilizației umane (folosesc intenționat singularul, căci cred că expresiile istorice și geografice multiple ale culturilor însumează marea aventură a civilizației umane – cu diversele ei manifestări, de multe ori conflictuale). Acest obiect de studiu ar putea fi introdus în ciclul secundar, după o temeinică înțelegere și acceptare, prin practică, a principiilor analizei critice și gândirii independente.

3. Recomandați vreun model străin?

Marian StașNu – nu cunosc un astfel de model. Cred, însă, că echipe de profesioniști români pot foarte bine să construiască un curriculum inteligent, de “educație spirituală, idei și credințe religioase”.

Sandra Pralong: Din ce în ce mai mult sistemele educaționale de avangardă în Occident se preocupă de ansamblul corp-minte-spirit. Cred că putem crea un astfel de sistem autohton, bazat pe valorile pe care vrem să le promovam în societate, căci, cum spuneam, educația formează națiunea. Ce văd eu pentru România? O educație care să promoveze respectul pentru oameni și natură, onestitatea, munca, creativitatea, responsabilitatea și dragostea de țară. Pe scurt, cred că într-o lume globală foarte românescul „ce ție nu-ți place, altuia nu face!”, care se regăsește în toate marile religii ale lumii, este baza de la care trebuie să pornim educația morală.

Radu Gologan: Cunosc, legat de cele spuse mai sus, că în multe țări orele de istorie a religiilor sunt combinate cu cele de istorie sau de artă prin vizite la mari muzee și prin cerința unor eseuri legate de aceste implicații. În afara unor țări musulmane fundamentaliste, nu cunosc decât Estul ortodox al Europei, unde doctrina ortodoxă încearcă să se impună ca singură în școli.

Alexandru Bălășescu: Un model străin pentru România de astăzi? Scriu aceste răspunsuri după ce am citit despre recenta donație făcută de premierul în exercițiu al României către o mânăstire, o donație care ar fi putut ajuta mult mai bine spitalele de stat sau școlile în paragină din țară. Și care, la limită, poate fi anticonstituțională… Dacă ar fi să consider că acest lucru reflectă o realitate profundă a României, atunci aș spune că modelul pe care ar trebui să îl urmăm, pentru a elimina orice fel de dubiu al situației de facto, este acela al unui stat islamic, care predă religia musulmană în mod obligatoriu în școală – evident, înlocuind Islamul cu Creștin-Ortodoxia. De jure, evident, dar poate utopic, ar fi extraordinar dacă Ministerul Educației și Guvernul României și-ar asuma litera și spiritul Constituției României și ar elimina parodia predării religiei ortodoxe în școală sub masca „istoriei religiilor”.

Liliana Popescu, universitară

Cred că două valori majore ar trebui cultivate în rândul copiilor, atât din România cât și din alte țări: gândirea critică (capacitatea de a gândi liber) și iubirea față de semeni (ceea ce presupune și iubirea de sine, bineînțeles) – nu neapărat în această ordine. Educația religioasă poate oferi repere în ce privește iubirea, dar numai cu condiția să nu fie cantonată în dogmă și în refuzul interpretărilor alternative ale Scripturilor. Educația religioasă ar trebui să ofere copiilor elemente fundamentale de educație spirituală din mai multe direcții, nu doar dinspre ortodoxismul românesc sau dinspre ortodoxia creștină. Mi se pare esențial ca tinerii, copiii, să fie expuși experiențelor spirituale venind dinspre diferite colectivități umane. Desigur, educația cu privire la ortodoxismul românesc ar trebui să aibă prioritate, întrucât reprezintă o formulă de comunicare/înțelegere a culturii comunității din care provin tinerii. Dar trăim într-o lume mult mai largă, plină de vase comunicante culturale, în care un copil fixat în dogme ortodoxe va fi un copil cu tare, mai puțin pregătit să înțeleagă și să se deschidă față de experiențele umane codificate în alte limbaje, dar care ascund valori spirituale comune umanității.

În ce privește cultivarea gândirii critice și pregătirea pentru experiența auto-situării în lume în mod conștient a tinerilor, educația religioasă ar fi importantă doar în măsura în care ea nu ar fi cantonată într-o unică tradiție, ci ar fi capabilă să surprindă elementele de ecumenism și valorile care unesc lumi foarte diferite aparent.

Gabriel Biriș, avocat

Un răspuns rapid, din partea unui creștin ortodox nepracticant: Nu cred că trebuie predată religia în școli. Cred că este nevoie să fie predată istoria religiilor (100% de acord aici cu Marian Staș), copiii trebuie să știe care sunt caracteristicile, ce apropie și ce diferențiază diverse religii. Cât despre valori, ce să spunem? Cinste, respect, toleranță, cultul lucrului bine făcut. Pentru asta este, însă, nevoie de dascali care să impună aceste valori și prin puterea exemplului personal. Greu…

Mihai Prunescu, matematician

Eu înțeleg necesitatea predării religiei în școli, fiindcă văd în religie o parte indisolubilă a culturii și spiritului uman. Ar trebui predată în primul rând o istorie a religiilor, cu aspecte sociale și culturale ale religiei din diferite epoci. Când s-a renunțat la sacrificiul uman, și așa mai departe. Buddhismul ar putea fi ceva aparte, i se poate dedica un trimestru, așa cum și mitologiile clasice (egipteană, greacă, latină) merită cel puțin un trimestru. Religiile monoteiste pot face obiectul altui an de studiu, cu explicația diviziunii în ebraic, creștin și musulman; și, de ce nu, cu prezentarea altor religii monoteiste, precum cea a dacilor – Zamolxe etc… În alți doi ani se poate aprofunda religia creștină: o dată din exterior, sub aspect istoric, cu Sinodul de la Niceea, Schisma, Martin Luther, neo-protestanți, apariția bisericilor ortodoxe autocefale, legătura stat – biserica de-a lungul istoriei Țarilor Române etc. Și un an din interior: un curs de teologie ortodoxă, cum se face și acum. Acesta ar fi un ciclu interesant de 4 ani (clasele 5 – 8) care s-ar relua la liceu cu mai multe date și explicații mai profunde. Ce părere aveți?

Dorin Prunariu, astronaut

Da, un subiect controversat: religia în școli. După părerea mea, în școli ar trebui predate lecții de cultură a religiilor. Aceasta ar ajuta la înțelegerea și a altor religii și culturi, ar contribui la o mai bună înțelegere a tuturor, la mai multă toleranță și la mai mult respect reciproc. A preda în școlile de stat o singură religie, în ideea că aceea trebuie să fie sau este religia predominantă, este după mine un abuz. Desigur, o anumită Biserică ar putea preda lecții de religia pe care o reprezintă în cadrul instituțiilor bisericești sau finanțate de acea Biserică. Participarea însă e normal să fie benevolă și să fie accesibilă oricui, la orice vârstă. Dacă o instituție de învățământ este finanțată de o anumită Biserică, atunci este normal ca în acea instituție de învățământ să se predea religia reprezentată de acea Biserică, dar știi de la început acest lucru și ai libertatea să îți dai copiii la acea școală sau la alta.

Preda Mihăilescu, matematician – via Galeriile România 2.0

Dumnezeule mare, oamenii au uitat că este vorba de copii. Ori există oameni capabili să le predea o morală creștină prin pilde, și fără dogme, dar răspunzând la întrebări morale pe care copiii le au la orice vârstă, ori discuția este de prisos. Nu istoria religiilor te învață morala pentru copii!

Mihaela Nicola, comunicatoare

Toleranța și convențiile sociale fac astfel încât să acceptăm cu toții că Dumnezeu are înțelesuri diferite și simbolul a ceea ce El este poartă nume diferite și invită la supunere afectivă în forme diferite. Abia de reușesc adulții care nu au parcurs dezbateri filosofice să își traducă concepte precum Binele și Răul. Abia de reușim, la maturitate, după multe experiențe și lecturi să decidem că știința și credința pot să coexiste, cumva în amestec, însoțit fie de suprestiție, fie de lipsa nevoii de a nega.

Cum ne-am putea aștepta să înțeleagă o minte de copil căreia ora de religie îi contrazice subtil antrenamentul pentru știință și logică de la celelate materii?

Existența orei de religie în școlile publice este unul din motivele pentru care m-aș îngriji să aleg o școală privată pentru copilul meu. I-aș prezenta simboluri și obiceiuri, în timpul liber, de dragul bogăției culturale ce trebuie să-i însoțească pașii, iar la vârsta la care a căpătat puterea de a discerne l-aș povățui să-și îndrepte credința către Dumnezeul lui Spinoza.

Vintilă Mihăilescu, antropolog

Problema este universală, situaţia şi mizele din România rămân însă parohiale. Din păcate, educaţia religioasă din şcolile noastre nu ţine de o vocaţie morală – şi, paradoxal, nici măcar religioasă – ci de o voinţă laică de putere a Bisericii, hic et nunc, negociată la troc cu puterea politică. Iar discuţiile sunt deturnate până la urmă spre o falsă alternativă: eşti credincios sau eşti ateu? Dar România are cea mai mare rată de credincioşi din Europa şi numai 1% se declară atei, aşa că despre ce alternativă vorbim!? Învăţământul religios este astfel aproape explicit un act autoritar de impunere a puterii Bisericii, înainte chiar de a se putea discuta conţinutul religios şi moral al acestuia: este excesiv de lung (practic 12 ani); este practic obligatoriu; este indiscutabil în conţinutul şi formele sale de predare; nu este adaptat vârstelor; şi, nu în ultimul rând, este predat de cele mai multe ori de către preoţi fără har sau alte persoane fără pregătirea necesară. Pe scurt, este catehizare, nu educaţie. Iar rezultatul este – ca mai totdeauna când impui cu forţa nişte precepte unor adolescenţi – exact contrariul.
Din păcate, ca şi în atâtea alte privinţe, dialogul real cu Biserica pare să fie imposibil, chiar dacă eşti mânat de cele mai bune intenţii. O discuţie precum cea de faţă mai poate ea avea atunci o utilitate reală?

Oana Popa, diplomată

Cred că este foarte important ca în primul rând copiii să fie învățați despre toleranță și incluziune. De exemplu, în școli se predă religie creștin-ortodoxă. Ce se întâmplă cu catolicii sau cu evreii în acest timp? Deschiderea anului școlar “se bucură” în multe școli de stat de binecuvântări ortodoxe, slujbe și sobori de preoți evident creștin-ortodocși. Cum se simt atunci copiii care aparțin altor culte?! În al doilea rand, cred că o istorie a religiilor predată după modelul Children’s Bible sau World Religions for Kids ar fi foarte folositoare, pentru că le-ar oferi copiilor niște linii directoare nu doar religioase, ci și istorice și culturale. Ar învăța în același timp despre Isus, dar și despre Grecia Antică, spre exemplu. De asemenea, i-ar provoca să devină mai curioși și interesați de subiectul religie, putând astfel, când vor crește, să decida cum să abordeze spiritualitatea și credința.

În acest caz etica nu ar trebui să înlocuiască nimic, ar putea fi o materie complementară cu totul separată, necesară și ea, de altfel! Cred că cele 10 porunci pot fi mult mai bine inoculate copiilor când scoatem divinitatea din discuție. Nu e bine să furi pentru că te bate Dumnezeu sau pentru că nu e frumos, civilizat și, nu în ultimul rand, pentru că mergi la închisoare în această viață… 🙂

Acele familii care doresc să își educe copii în spirit religios, de un fel sau altul, o pot face la biserică, duminica, într-un cadru organizat de biserică (după modelul Sunday schools). Aici copiii învață despre un anumit cult, îl practică etc. Însă total separat de școală. Este o opțiune personală de familie și total independentă de școală.

Ana Oprișan, consultantă internațională pe problematici sociale și interculturale

Cred că religia ar trebui “predată” acasă sau la “școala de duminică”, la alegerea părinților și copiilor. Școala publică ar putea introduce ore de educație civică, etică și/sau responsabilitate socială.

Dacă, însă, se insistă pe predarea religiei, atunci poate ar trebui ca autoritatea (laică) a Ministerului Educației să demonstreze responsabilitate și nu doar habotnicie și să verifice competențele pedagogice ale celor care predau, inclusiv modul în care ar trebui să fie predată această “materie”. Am văzut, în România, copii de clasa întâi venind plângând acasă, traumatizați de suferințele biblice despre care li s-a povestit la ora de religie. Alți copii, care au venit tot plângănd, pentru că s-au simțit umiliți dată fiind religia lor “necorespunzătoare” – cazul unui băiețel în Turcia, cu mama Shafi Sunni și tata Alevi, născut în România și trecut prin orele de religie ortodoxă.

În mod covârșitor, în școală este predată religia majoritară. Nu este și asta o formă de discriminare? (S-ar putea să mă înșel, dar știu sigur cum este în Turcia). Dacă vine preotul profesor să predea religia creștin ortodoxă într-o clasă, sau imamul să predea litera Coranului (Sunni), de ce nu ar veni un preot catolic, sau un rabin, sau un imam să facă același lucru cu copiii de alte religii? Pe de altă parte, opțiunea de a “opta” pentru “scutire” de religie ar trebui cumva umplută cu conținut. Școala ar trebui să știe ce să ofere, nu să se manifeste inconsistent.

Școala poate “înarma” copiii cu un set de valori – universale – despre ce înseamnă să fii bun, just, respectuos, nediscriminator etc. Copiii ar putea învăța despre alte culturi și religii. Ar putea învăța despre interculturalitate.

Avem nevoie de mai multă înțelegere pentru diferență, pentru ce și cine este “altfel”, avem nevoie de mai multă capacitate de empatie și de mai mult respect. Respect pentru oameni, pentru natură, pentru tot ce ne înconjoară, ca să putem să contribuim conștient către un bine comun.

Aneta Bogdan, comunicatoare

Au cam trecut vremurile când “înțelepții” cetății aveau puterea să arate “direcția” și să își exercite atribuțiile de îndrumători ai celor tineri, “desenându”-le caracterul, comportamentul și interesele. Odată cu generația ‘Millenials’, și tot mai intens în anii ce vor veni, raportul de forță s-a inversat; “înțelepții” cetății cred că încă mai pot să influențeze tânăra generație, după bunul lor plac sau corecta lor judecată, dar realitatea ne arată că nu mai pot! Cei tineri, și foarte tineri, vor face și vor drege exact cum vor ei; vor învăța și se vor dezvolta sub imperiul altor forțe decât cele acceptate până acum câțiva ani; copiii noștri vor libertate și vor “choices”, în primul rând; nu vor constrângeri, nu vor manipulare, nu vor dogme; vor toleranță și vor implicare; astfel ca însuși conceptul de religie poate fi supus chestionării, de către aceștia.

În acest sens, cred că o singură modalitate de a-i îndruma să relaționeze cu ideologia creștină mai avem – și anume, aceea de a-i educa pe copiii noștri despre TOATE ideologiile religioase, și a-i lăsa singuri să hotărască ce li se pare relevant și ce nu! Altfel spus, nu văd de ce în școala românească ne străduim să predăm ortodoxie (și nu ortodoxie + budism + islamism + catolicism șamd) și, mai ales, de ce aceste învățături sunt predate de o categorie socială (preoții) total disruptă de nevoile și aspirațiile celor tineri, și mai mult, ireversibil indoctrinată într-o credință nesustenabilă și nerelevantă pentru tânăra generație; cât despre felul în care acești ‘învățători’ care predau ortodoxia în școlile noastre ar putea să transfere apetit pentru credința autentică și/sau deschidere pentru o formă de cult al identității naționale, nu cred că mai există speranță că așa ceva s-ar putea întâmpla!

În tot ceea ce vom face de acum încolo în educația românească ar trebui să ne gândim obsedant la ceea ce își doresc cei tineri, la ce anume îi interesează, la ceea ce sunt deschiși să audă și să accepte de la noi; altfel, doar ne irosim șansa de a ne “interesecta” cu ei și a-i ajuta să trăiască mai bine și mai de folos pentru umanitate.

Adrian Stanciu, consultant 

Am să încep cu o remarcă. Întrebările Dvs. fac o paralelă între religie și morală. Această paralelă este forțată cel puțin. Morala a existat înaintea religiei și există după ea și independent de ea. Ca să dau doar un exemplu simplu, eu sunt ateu dar asta nu mă face imoral, nu fac lucruri ne-etice și nici ilegale. La fel pot spune despre, practic, toți ateii pe care-i cunosc. Ideea că religia e depozitarul moralei sociale este o pură fabricație, care nu are nicio bază reală. Dacă luăm doar religiile abrahamice, care guvernează colțul nostru de lume, e ușor de văzut că Dumnezeul lor, cel puțin cel tradițional, din Vechiul Testament, e un zeu crud, răzbunător, capricios și nedrept. Cu siguranță că dacă ne-am baza morala pe învățăturile lui am fi percepuți nu doar ca imorali, ci de-a dreptul ca sociopați și am sfârși în închisoare pe viață. Desigur, oamenii religioși vor spune că acelea sunt alegorii care trebuie interpretate în contextul lor istoric și adaptate la rigorile vremii, dar dacă noi, oamenii, interpretăm preceptele divinității după rigorile noastre, oare asta nu înseamnă că nu noi ne tragem morala de la Dumnezeu, ci invers?

Așa că eu cred că educația, atâta vreme cât e percepută ca un bun public, finanțat din bani publici trebuie să îndeplinească un rol social. Iar primul ei rol social este de a forma caractere. Ca atare, dimensiunea etică în educație este esențială. Nu am să răspund la întrebarea despre ce valori ar trebui să educe școala, pentru că răspunsul e o tautologie, oricine ar fi întrebat ar da același răspuns. Spun doar că e absurd să dăm acelor valori conotații religioase. Tot pe ele le vom regăsi și la societățile din Asia, ca și la cele din Africa sau Oceania, sunt valori general umane, nu proprietatea unei religii anume sau, și mai abitir, al unui cult anume cum e cel creștin ortodox. Ca atare, cred că educarea copiilor în preceptele și dogmele unui cult, așa cum se face la noi, e o politică profund greșită și care schilodește fibra morală și intelectuală a noii generații. Oamenii trebuie să învețe să facă binele pentru că e bine, nu pentru că așa le zice un preot, și trebuie să înțeleagă că, deși religia are un rol în viața multor oameni, acest rol trebuie ales de fiecare în felul în care își înțelege viața, existența și rostul pe lume. Îndoctrinarea religioasă mi se pare o formă de schilodire a sufletului, de îndepărtare a oamenilor de la povara reflecției, a meditației, a alegerii, a liberului arbitru.

Desigur, asta lasă deschisă întrebarea dacă educația religioasă are vreun rost în sine. Eu cred că are, dar cu următoarele observații:

1. Religia e o formă de filosofie. Propune un fel de a înțelege lumea, un fel de a-i explica misterele. E firesc, legitim și util ca acest fel de a înțelege lumea să fie explorat, laolaltă cu celelalte, laolaltă cu filozofia și cu științele. Cred că ar trebui să ocupe mai puțin spațiu decât etica, epistemologia sau logica, bunăoară, dar ar trebui să ocupe unul.

2. Rolul religiei în formarea de caractere e mult, mult supra-evaluat. Asta se vede cu ochiul liber, în România. Avem politicieni care bat cruci și mătănii și fură cu ambele mâini și mint ori de câte ori deschid gura. Puteți spune că sunt excepții, păcătoși. Dar avem o țară în care 95% din oameni se declară religioși însă nimeni nu are încredere în semenul său și cei mai mulți încearcă pe orice cale să parvină, fără scrupule. La polul opus, țări scandinave, cu cea mai mare proporție de atei din Europa, au societăți închegate, prospere, cu oameni onești și muncitori care se ajută între ei. Hai să nu ne băgăm capul în nisip, problemele noastre sunt în altă parte și nu religia le va rezolva, probabil dimpotrivă, prin felul în care ne lasă să punem responsabilitatea pentru scăderile noastre în sarcina destinului sau a divinității.

3. Religia e o parte esențială din felul în care oamenii se raportează la lume și a avut un efect major asupra dezvoltării noastre, ca specie, de până acum. Asta e ceva ce trebuie înțeles fie și pentru a putea înțelege alte culturi și a putea fi tolerant la alte feluri de interpretare. Din această perspectivă, felul actual de predare a religiei, care pune în centru obsesiile unui cult anume și noțiunile lui distorsionate despre moralitate și păcat sunt nu doar inutile, ci de-a dreptul primejdioase. Educația religioasă e utilă și necesară cu condiția să fie o educație despre religie, nu o educație în spiritul ei. Cu alte cuvinte, copiii noștri ar fi util să înțeleagă rolul religiei în dezvoltarea umanității, cu bunele și relele ei, cu felul în care ea e declinată de diverse culturi. Într-un cuvânt, ar fi util un curs de istoria și filozofia religiei, nu un curs despre dogme ortodoxe predate de un popă.

Marian Staș este formator, președinte al Asociației Liderii Mileniului III. Sandra Pralong este președinta Fundației Synergetica. Radu Gologan este profesor de matematică la Universitatea Politehnica din București – și “antrenorul” echipelor românești la olimpiadele internaționale de matematică. Alexandru Bălășescu este doctor în antropologie. Liliana Popescu este conferențiară și prorector la SNSPA. Gabriel Biriș este co-fondator al casei de avocatură BirișGoran. Mihai Prunescu este cercetător la Institutul de Matematică “Simion Stoilov” al Academiei Române. Mihaela Nicola este CEO al grupului de comunicare the group. Vintilă Mihăilescu este antropolog, și șeful catedrei de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA. Dumitru Dorin Prunariu este astronaut. Oana Cristina Popa este diplomată și profesoară de afaceri europene. Liliana Popescu este conferențiară și prorector la SNSPA. Ana Oprișan este activistă pentru drepturile omului și expertă internațională în chestiuni de mediere inter-culturală. Aneta Bogdan este CEO al agenției de branding Brandient. Adrian Stanciu este partener co-fondator al companiei WantedTranformation.

Notă (14.11.2014)

După încheierea și publicarea acestei discuții s-au petrecut următoarele: