Radu Gologan: “O lege a educaţiei nu trebuie să aibă mai mult de 20 de pagini.”

Antrenorul olimpicilor din lotul naţional de matematică, profesorul Radu Gologan, face o radiografie a sistemului românesc de învăţământ în cei 25 de ani de la Revoluţie. (…) Deşi olimpicii pe care îi pregăteşte obţin aurul la concursurile internaţionale de profil, păstrând România pe podiumul naţiunilor, profesorul Gologan susţine că olimpiadele nu trebuie transformate într-un “sport de masă”. “E important ca un copil să se pregătească intelectual şi să aibă cultură generală, iar dacă are nişte talente şi le poate descoperi mai târziu. Nu trebuie să transformăm acum olimpiadele şi concursurile într-un sport de masă”, spune Radu Gologan, la Interviurile Gîndul.

Andreea Ofițeru/ gîndul: Domnule profesor Radu Gologan, suntem la 25 de ani de la Revoluţie. Am trecut prin multe multe schimbări în toţi aceşti ani. Cum aţi caracteriza societatea românească la 25 de ani de la Revoluţie?

Evident că schimbarea a fost majoră. Şi a fost o schimbare pe care nimeni nu o preconiza atunci. Şi chiar generaţia mea care ajunsese la vârsta de mijloc a vieţii nu mai spera în schimbare.

Câţi ani aveaţi la Revoluţie?

Am împlinit 40 de ani imediat după aceea. Eram încă tânăr, foarte tânăr. Şi eu chiar am mai sperat până în ultimul moment că se schimbă ceva, deşi nu credeam, vedeam aşa ca un vis frumos, venit din altă parte. Sigur că s-a schimbat.

Numai că aşa cum nu credeam atunci, schimbările esenţiale s-au făcut extrem de greu. Vă aduceţi aminte de cei 20 de ani promişi, de care noi ne speriam că ar fi prea mulţi, au trecut 25 de ani şi cred că nu suntem nici în prima jumătate a schimbărilor care ar fi trebuit să apară în mentalitatea cetăţeanului, şi în general a unui popor, că de fapt despre asta este vorba.

Dumneavostră care aveaţi 40 de ani la Revoluţie cum v-aţi schimbat? Când aţi simţit că v-aţi schimbat?

E foarte complicat. Viaţa mea a fost până atunci o viaţă în care am fost duplicitar în relaţia cu societatea oficială. Părinţii mei proveneau dintr-o familie aşa zisă vechi burgheză, de intelectuali, e adevărat că la prima generaţie după ciobănit, dar erau intelectuali, şi avuseseră anumite funcţii în sistemul românesc dintre cele două războaie. Ştiam că n-am voie să fac altceva decât să învăţ ca să pot să mă realizez.

Părinţiii mei n-au avut şansa să obţină o viaţă conform pregătirii lor. Şi atunci asta am făcut în primul rând, am fost foarte atent la ceea ce vorbesc şi la ceea ce fac astfel încât să răzbesc. Şi am răzbit. Până la urmă chiar şi politic am anumite funcţii  în Partidul Comunist. Când am crezut că e o ocazie să fac ceva bun pentru grupul în care lucram am făcut-o fără nicio jenă. Am fost preşedintele studenţilor comunişti pe facultate. Şi nu cred că au rămas ceilalţi cu o impresie proastă pentru mine. Mi-am făcut treaba şi din punctul acela de vedere şi din punct de vedere profesional. Toţi anii aceia vedeam  sistemul occidental, ca să nu-i spunem capitalist, ca o societate aproape perfectă.  Şi asta era normal.

La noi totul mergea prost, nimic din ceea ce se vedea teoretic nu funcţiona. Pe când dincolo ştiam că e o societate într-un fel liberă, în sensul liberalismului, societatea funcţiona de la sine. Şi aveam impresia că asta înseamnă perfecţiunea în societate.

În ultimii 25 de ani am învăţat că nu e aşa. Este o variantă, dar societatea trebuie corectată. Oamenii trebuie corectaţi. Nu poţi să laşi societatea liberă să se dezvolte singură. Probabil că într-o mie de ani se dezvoltă singură, dar tot prin corecţie. Şi probabil că asta e problema noastră.

(…)

După cum ştiţi, în 25 de ani am avut 19 miniştri ai Educaţiei. Cum s-a schimbat educaţia?

Aici foarte mulţi din generaţia mea care au fost legaţi de educaţie şi de cercetare, şi am avut şi copii în perioada respectivă, şi am făcut şi noi şcoală în perioada respectivă, o spunem la unison că schimbări trebuiau făcute, dar toate încercările astea de schimbări majore nu au făcut decât să schimbe învăţământul.

Începând cu reforma lui Marga, care a fost cea mai bună intenţie de a rezona cu învăţământul occidental, respectiv cu învăţământul german, toate nu au făcut altceva decât să bulverseze educaţia. Sigur, fiecare  ministru a avut până la urmă câte o idee bună, dar mai bine nu faci nimic decât să ai riscul de a strica, ceea ce s-a întâmplat de fapt.

(…)

Toată lumea se plânge că educaţia are nevoie de bani – de 6% din PIB şi că reforma nu se poate face fără bani. Dumneavostră cum vedeţi lucrul acesta?

Asta e relativ, pentru că 6% din PIB pentru învăţământ în România înseamnă ceva, în Germania înseamnă cu 15% mai mult. Nu cred că neapărat asta este problema, ci felul în care se canalizează banii. Culmea este că una dintre cele mai bune realizări ale învăţământului românesc în ultimii 25 de ani este că s-au construit câteva sute de săli de sport. Din păcate, nu se folosesc. Dacă ar fi venit la pachet cu un sistem de educaţie sportivă obligatorie de trei ore pe săptămână pentru fiecare copil, şi dacă de la ora cinci după masă n-ar sta în sălile alea nişte burtoşi din oraş ca să joace fotbal ar fi perfect. Orele de sport ar trebui să se facă în săli. Aia a fost o măsură bună.

O altă măsură bună a fost cea cu manualele. Din păcate, s-a transformat într-o industrie ca la uşa cortului, de piaţă. Sunt sute de variante, erau suficiente două-trei.

Alt sistem bun a fost acea ierarhizare a şcolilor, a liceelor, a şcolilor profesionale, în funcţie de care să primeşti bani.

Sau o încercare de a stăvili inflaţia aceasta de profesori universitari. Dar din păcate s-a ajuns în partea cealaltă.

Acum este o inflaţie birocratică ceva de nedescris. Adică să reacreditezi,  după mine,  cea mai bună secţie de inginerie din ţară – Facultatea de Calculatoare din Bucureşti – trebuie să faci tot atâtea tone de hârtii ca ultima instituţie din Universitatea din Călimăneşti. Nu se poate! Nu cred că se întâmplă undeva în lume ca o facultate care produce intelectualii de IT, cei mai buni şi cei mai valoroşi din ţară, să controlezi şi să faci să scrie fiecare profesor 200 de pagini de rapoarte şi tabele ca să fie reacreditate această facultate, despre care toată lumea ştie că e cea mai bună din ţară.

Pe de altă parte, România are mulţi olimpici, la fiecare concurs internaţional elevii români obţin medalii, dar la bacalaureat stăm foarte prost. De ce am ajuns în această situaţie? E vorba despre elevi sau şi despre profesori?

Poate că  asta a fost scopul meu principal în ultimii 15 ani să pregătesc olimpicii şi în special olimpicii din matematică. Părerea în privinţa asta mi-am schimbat- o foarte mult.

Dacă la început credem că excelenţa la nivelul ăsta este cea mai bună, acum am ajuns la concluzia că cel mai bine este ca copilul să se pregătească intelectual şi la cultura generală foarte bine, şi dacă are nişte talente şi le poate descoperi mai târziu, nu trebuie să transformăm acum într-un sport de masă olimpiadele şi concursurile.

Şi uitaţi că se vede. O să vedeţi când se premiază olimpicii, câţi dintre aceste sute de copii reprezintă într-adevăr excelenţă pentru carte, pentru că acolo sunt tot felul de concursuri care au fost transformate în mari olimpiade naţionale, de nu ştiu ce limbi s.a.m.d.  Trei sferturi dintre ei  nu este viitorul educaţiei.

Şi atunci trebuie să avem grijă, mai bine facem un sistem educaţional care să construiască adevăraţi intelectuali, să construiască oameni care înţeleg ce se întâmplă în societate şi care poate mai târziu ar trebui să devină specialişti. Aşa cum fac americanii. Specialitatea nu ţi-o alegi la 18 ani, ci după ce ai studiat, sau eventual după ce ai stat 2 ani acasă, ai urcat pe munţi, ai vizitat China, Tibetul, după ce ţi-ai făcut o filosofie şi după aia zici hai să fac masterat în nu ştiu ce. Sunt cazuri, acum este un matematician argentinian care face senzaţie, care la 30 şi ceva de ani s-a apucat să rezolve nu ştiu ce problemă extraordinară. I-a plăcut teoria numerelor şi a ajuns să rezolve problema pe care alţii nu au reuşit să o rezolve în 40 de ani.

Credeţi că este o problemă de sistem?

E o problemă de sistem şi din păcate noi  nu mai facem asta. M-am uitat şi eu pe CV-urile celor propuşi la educaţie, să văd şi eu cine e ministrul Educaţiei. Nu vreau să-l acuz, CV-ul este exemplar, dar  sunt adăugate acolo o groază de lucruri care sunt nesemnificative, tot felul de cursuri, care au durat două după mese.

(…)

Dacă aţi fi ministru al Educaţiei ce măsuri aţi lua? Ce aţi schimba?

În primul rând, categoric, n-aş accepta aşa ceva. Doar să fie o situaţie naţională la care să intervină patriotismul meu şi să trec peste nişte principii. Aş răspunde în primul rând aşa cum a spus Moisil dacă ar fi ministrul învăţământului: l-aş desfiinţa.

Este un aparat birocratic imens, nu numai la Ministerul Învăţământului. Dar cu cât sectorul de activitate şi răspândirea activităţii unui domeniu  în teritoriu e mai mare cu atât aparatul birocratic de la centru este mai mare.

Deci, eu nu cred că Ministerul Finanţelor funcţionează mai bine decât Ministerul Educaţiei în privinţa bugetului.

Însă, Ministerul Educaţiei  este înceţoşat de birocraţie şi de tot felul de lucruri care apar noi. Deci vedeţi şi dumneavostră, apare un scandal în învăţământ cum a fost ultimul cel cu copilul căzut în sala de sport. Tot aparatul asta a început să facă regulamente despre cum să se facă orele de sport şi cum să se desfăşoare orele de sport. Asta era treaba şcolii!

(…)

Oamenii care au trăit perioada aceea spun că profesorii din ziua de azi trăiesc mai prost decât în comunism. Ce ar trebui schimbat pentru ca statutul lor să se schimbe în societate?

Dacă în permanenţă se spune şi se demonstrează că profesorul este prost plătit, că vine la şcoală îmbrăcat modest, că nu vine la şcoală că n-are bani să vină la şcoală. Problema naţională este asta: demnitatea profesorului. Îmi aduc aminte că la Braşov exista Casa Profesorului, profesorul când ajungea în 1920 să predea la  „Andrei Şaguna” primea casă unde stătea cu toată familia, şi servitorul şcolii era şi cel care ajuta în casă.

Nu s-a ajuns la situaţia asta şi din cauza profesorilor şi a reprezentanţilor lor?

Ba da. Sigur că sunt unii care n-au ce căuta în sindicate, dar sunt unii şi care au un limbaj corect şi se vede că au experienţă. Nu ştiu ce să spun, e un concurs de împrejurări: noi vă plătim prost, copiii devin şi ei dezinteresaţi, hai să ne jucăm de-a şcoala şi după aia să spunem că n-a ieşit nimic.  Eu cred că dintotdeauna în învăţământ au fost persoane care au făcut mult peste ceea ce le oferea sistemul. Şi acum sunt foarte mulţi.

Mulţi spun că, în comparaţie cu perioada asta, înainte de 1989 profesorii erau mai bine văzuţi şi mai respectaţi. Cum comparaţi cele două perioade?

Sigur era mai bine văzut. O dată era sigur că e intelectual, erau mai puţini intelectuali decât acum,  nu erau atâtea facultăţi câte au fost în 20 de ani, de au triplat numărul de aşa-zişi intelectuali. În al doilea rând, este problema cu salarizarea. Şi în al treilea rând, cred că e o disoluţie în sistem. Vă dau un exemplu, e clar că s-a petrecut ceva important la nivelul modului de a se construi logica copilului, a modului de a interacţiona cu realitatea. Ori sistemul de învăţământ a rămas învechit la chestia asta. El nu reuşeşte să acceseze acest nou mod de gândire, acest nou mod de a formula judecăţi, de a fotografia lumea.

Vi se pare că la 25 de la Revoluţie, şcoala îi pregăteşte pe elevi pentru viaţă?

Nu, categoric nu.

Ce ar trebui să facă?

Să reformeze complet această legătură dintre şcoală şi realitate. După părerea mea se fac nişte greşeli. Una este: şcoala în primul rând trebuie să-i formeze gândirea copilului, deci să-i dea suficiente posibilităţi de a-şi crea aşa numite subrutine-ca la computer- pe care să le folosească în diverse moduri silogiste să le spunem, şi astea trebuie să vină cu sutele. Dar  astea nu vin din hai să facem exerciţii, ci din hai să facem antrenamente la diverse obiecte cu diverse probleme. De exemplu, la matematică să facem în clasa întâi şi a doua zeci de probleme de aritmetică, în care să putem să punem în imagine nişte relaţii, la istorie să-l facem pe copil să facă nişte legături, la geografie să-l învăţăm cum se poate uita pe internet ca să găsească exact ce-i trebuie- vrea cele mai frumoase locuri din lume, vrea cel mai înalt munte- nu trebuie să memoreze, dar să facă exerciţii cu asta. Duceţi-vă într-un liceu bun şi filmaţi cu camera ascunsă şi veţi vedea că jumătate din copii stau cu telefonul şi fac tot felul de chestii pe internet, îşi trimit sms-uri, îşi verifică profesorul. N-ar trebui să includem asta în şcoală? Şcoala e o prelungire a jocului – are dreptate domnul Marcus – multă vreme n-am fost de acord cu el.

Aţi văzut că zilele acestea se vorbeşte tot mai mult de digitalizarea şcolii. În condiţiile actuale în cât timp putem face lucrul acesta?

Ar trebui să pregătim profesorii să ştie să facă lucrul acesta. Acolo e problema mare. Şi paşi înainte s-au făcut, acum cinci ani de zile mai mult de jumătate din profesori aveau fobie de calculator. Faptul că au fost implicaţi în această birocraţie proastă, imensă, care face ca în loc să predea să facă fişe şi tabele şi proiect didactic şi raportări, totuşi ceva bun a ieşit din asta: au învăţat să lucreze la calculator.

Care sistem de educaţie este mai bun? Noi ne uităm foarte mult spre modelul finalandez de educaţie.

Cred că este o marotă. M-am şi uitat cam care sunt rezultatele învăţământului finlandez. În nicio privinţă nu excelează în vârfuri, ei sunt nişte executanţi. Întâmplător îl cunosc bine şi pe cel care se ocupă de tot sistemul de concursuri de matematică din Finlanda, care şi acelea sunt lăudate, şi mi-a spus: Dom’ne este o prostie, noi suntem revoltaţi că sistemul nostru nu mai funcţionează, este o grădiniţă cu colorat continuu cărţi. E adevărat, familiile se implică, totul de curat, nu există inspectorate, nu există decât comunitatea care controlează, dar pulsul sistemului nu e bun. La nicio olimpiadă internaţională Finlanda nu trece de locul 40. Sigur, noi trecem de locul 10 de foarte multe ori, dar asta nu înseamnă că învăţământul nostru e mai bun decât cel finlandez, dar nu cred că e exemplul cel mai bun. După mine sunt două exemple bune: american şi german. Sistemul american care reuşeşte să-i dea competenţe minimale omului de pe stradă,  şi cel german care reuşeşte în permanenţă să refacă orice, adică dacă copilul la 15 ani nu are chef de şcoală şi se duce la şcoala profesională, şi la un moment dat descoperă că e bun şi vrea să înveţe, se poate întoarce.

După Revoluţie, unii au dat 20 de ani pentru democraţie.  Dumneavostră câţi ani aţi dat deopotrivă democraţiei, dar şi educaţiei?

Eu aş vrea să mai trăiesc măcar 15 ani, dar cred că  va fi nevoie de mult mai mult. Pentru educaţie nu contează neapărat anii, ci voinţa politicului, în sensul că politicul să-şi vadă de treabă. După părerea mea educaţia trebuie condusă de profesionişti şi lăsaţi în pace o vreme să vedem ce fac. Acum toată lumea se pricepe fotbal, educaţie, filme. Educaţia este o chestie grea şi nu se poate face prin colective largi care să vină cu propuneri. Îmi aduc aminte când Funeriu vroia să-şi implementeze noua lege a educaţiei şi făcea tot felul de întâlniri cu sindicatele, cu asociaţii, care ce erau vorbărie goală, toată lumea pleca fericită că a stat de vorbă cu ministrul, dar nu s-a folosit nimic de acolo. Şi acum se întâmplă la fel. Eu sunt convins că dacă Pricopie ar fi fost lăsat să facă ce voia el rezolva multe probleme ale educaţiei.

A schimbat legea educaţiei..

A schimbat, dar a schimbat el? A venit el cu ideea asta? Hai să fim serioşi! În momentul în care tu ai un ministru la care se vede că a promovat foarte repede, a avut o priză bună la studenţi, are doi copii de care se ocupă şi ştie ce se întâmplă în şcoală, păi asta deja e un atu. Sigur, e om politic şi a răspuns la comandă politică.

Dar asta e o mare prostie. De asta, un intelectual serios care a muncit în domeniul asta n-ar accepta să răspundă la comandă politică. Cum să faci aşa ceva? Eu mă şi mir uneori că sunt oameni de valoare care au acceptat să facă compromisuri, cum a fost comisia aia de plagiat a lui Ponta. Câţiva dintre oamenii lui Ponta care au semnat că nu e plagiat sunt oameni de valoare. Cum au putut să facă aşa ceva?

Momentul plagiatului lui Ponta ce a însemnat pentru dumneavoastră?

Pentru mine a însemnat orice rupere de acel personaj. Pentru mine violul intelectual are un nume – plagiat. În momentul în care ai făcut aşa ceva, la scară atât de mare, dispari din societate. El ar fi avut un mare atu atunci să spună Da domnule îmi pare rău, n-am înţeles, mă retrag şi într-un an de zile vă arăt că fac un doctorat ca lumea. N-a făcut asta, şi a tras în jocul asta pe foarte mulţi. Mie mi se pare un lucru de neiertat. Mă enervez de fiecare dată când mă gândesc la el, deşi omul mi-a fost simpatic.

Odată cu venirea unui nou ministru sunt anunţate şi schimbări pentru legea educaţiei. Care ar fi  perioada în  care o lege pentru educaţie să nu fie schimbată?

Mie mi s-a părut din start  greşit faptul că scrierea legii de către Daniel Funeriu a însemnat atâtea pagini adăugate la legea educaţiei.

După părerea mea o lege a educaţiei nu trebuie să aibă mai mult de 20 de pagini, dar asta creează aparatul, şi fiecare pagină adăugată însemna o altă direcţie, alte instrucţiuni, şi alti inspectori.

După părerea mea învăţământul are 80% lucruri redundante, începând de la lege până la felul în care e reprezentat în teritoriu. O lege a educaţiei ar trebui să dureze cel puţin 10 ani.

Şi cu manualele la fel…. Americanii au cărţi de matematică scrise în anii  ’60 pe care nu le schimbă, ci mai adaugă nişte capitole semnificative din care copilul învaţă cum se aplică matematica.

Leave a Reply

Your email address will not be published.