Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică

Un foarte util interviu publicat de Vasile Ernu pe CriticAtac:

Zilele acestea a apărut cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică”, de Dragoş Sdrobiş. Salutăm apariţia acestei cărţi excelente care aduce multă lumină asupra unei epoci „model” a istoriei noastre: România interbelică.

Dragoş Sdrobiş atinge destule corzi sensibile şi pune în discuţie multe probleme esenţiale ale acestei epoci, fără de care e greu să înţelegem procesul de modernizare veşnic întîrziat al României. Chiar dacă volumul se ocupă de problemele perioadei interbelice, temele analizate sînt de o actualitate îngrijorătoare.

„Limitele meritocraţiei într-o societate agrară” este o carte curajoasă, care vine cumva să regîndească una dintre „perioadele de glorie” ale istoriei noastre. Una din întrebările de la care porneşti este: De ce ar trebui să se rescrie istoria? Chiar aşa, de ce?

Dacă plecăm de la premisa că trecutul e numai unul, atunci numai istoriile sale sau reprezentările sale pot fi multiple. Dincolo de acest „joc cu trecutul”, istoriografia se schimbă simultan cu societatea. De fapt, exigenţele prezentului sunt cele care imprimă o anumită direcţie oricărui tip de discurs. Iar istoriografia nu se poate sustrage acestui imperativ. Departe de a fi o simplă modă, inovarea discursului istoric a fost dintotdeauna dovada unei adânciri a introspecţiei sociale.

În ceea ce priveşte trecutul recent al României, cred că abordarea antitetică dintre „interbelicul glorios” şi „hiatusul comunist” şi-a epuizat sursele explicative. Asta, bineînţeles, dacă le-a avut vreodată. La fel, modelul cronologic după care se studiază (încă) istoria românilor fracturează înţelegerea istorică. Fantoma lui 1918 încă ne bântuie, ignorându-se astfel studierea evoluţiei unui anumit sistem politic, social şi economic. Or, dacă s-ar proceda astfel, istoria românilor de la 1829 încoace (Tratatul de la Adrianopol, care ne punea pe harta comerţului european) nu ar mai fi o simplă înlănţuire de „revoluţii” şi „războaie”, ci ar deveni eforturile de implementare a unui model de societate modernă.

Până la 1938 s-a urmărit modelul occidental al statului naţiune, după care a urmat o altfel de modernitate, după model sovietic. În fine, după 1990 asistăm la încercarea de a construi o societate (neo)liberală după model occidental.

Una din temele importante ale cărţii  este legată de „geneza elitelor”. Care este geneza elitelor pornind dinspre sec. XIX-lea spre perioada interbelică? Care ar fi elementele centrale, trăsăturile specifice, anatomia acestei elite?

N-aş spune că geneza elitelor e o temă centrală a cărţii. Mai degrabă, am încercat să subliniez că ideea de elită reprezenta la sfârşitul secolului al XIX-lea – în Europa şi, prin colportare, în spaţiul românesc – un soi de ideologie care să facă trecerea dinspre aristocraţie spre democraţie. Iar cum în latină eligere înseamnă a alege, educaţiei îi revenea rolul de a crea mecanismele prin care cei mai buni să ajungă să conducă societatea. Astfel, democraţia se putea lăuda că propune un nou contract social, deschis oricui, care se legitimează prin meritocraţie.

În spaţiul românesc, ideea de elită s-a transformat doar într-un mecanism de a converti privilegiile vechii boierimi locale în drepturi asupra conducerii societăţii şi a statului.

Era cumva imposibil să fi fost altfel: educaţia instituţionalizată începe să se dezvolte mai ales după 1859, iar principala preocupare nu era neapărat emanciparea socială a ţăranului, cât dobândirea independenţei noului stat de la gurile Dunării. Abia după dobândirea independenţei, elitele se reîntorc spre problemele societăţii. Dar nu neapărat din altruism, cât din cauza presiunii crescânde a satului, ce a culminat cu răscoala de la 1907. Pe scurt, vechea boierime a îmbrăcat  haine occidentale şi a început să militeze pentru un stat al tuturor românilor. Dar, cum primul pas era eliminarea dominaţiei străine, elitele româneşti au urmărit dobândirea libertăţii pentru naţiunea română văzută ca întreg. Evoluţia societăţii româneşti până la 1918 se derulează în siajul paşoptismului românesc, o gândire ce diviza societatea într-o elită salvatoare şi o colectivitate obedientă. Dacă până la reforma agrară din 1864 avem o societate a boierilor şi a ţăranului supus, ceea ce i-a urmat a fost o societate a domnilor şi a „prostimii” ţărăneşti.

E şi o parte pozitivă în acest proces: afirmarea unei noi tipologii sociale, intelectualul, care încearcă să propună soluţii pentru ameliorarea societăţii româneşti.

Deşi a fost în mare parte ignorat de elita politică până la Primul Război Mondial, intelectualul se impune ca o voce distinctă pe scena publică datorită a două revoluţii: alfabetizarea societăţii (incluzând aici educaţia, dar şi dezvoltarea unei industrii a scrisului) şi acordarea votului universal masculin. Deşi elitele politice interbelice au încercat să corecteze aceste excese printr-o lege electorală care încălca egalitatea votului, vocea intelectualului devine tot mai puternică şi reuşeşte să pătrundă în societate. Şi, chiar dacă nu reuşea să influenţeze deciziile politicului, cel puţin putea face cunoscute greşelile elitei politice unei mari părţi din societatea românească.

Vorbeşti despre munca intelectuală din România interbelică ca o formă de „biurocratism” şi „surugiu la cuvinte”. În ce constă această muncă? Ce e specific ei?

Păi, principala cauză pentru care munca intelectuală era percepută astfel se datorează obsesiei emancipării naţionale şi abnegaţiei elitei politice de a păstra frâiele puterii. Chiar şi în perioada interbelică România pare mai degrabă un stat „administrat” şi prea puţin orientat spre „dezvoltare”. Aici s-ar regăsi cauzele pentru care expertiza era ignorată în detrimentul diletantismului, iar profesionistul intelectual păleşte ca valoare în faţa carieristului şi a omului politic. Astfel, expresia de „surugiu la cuvinte” ar descrie mai degrabă strategia celor care, ridicându-se împotriva nedreptăţilor veacului, nu făceau altceva decât să-şi deschidă calea spre o carieră politică sau spre o funcţie birocratică.

Aminteşti  la un moment dat de „proiectul statului cultural ca formă de valorizare a muncii intelectuale”. În ce constă acest proiect?

Această idee aparţine sociologului Dimitrie Gusti, ferm convins că doar ştiinţa reprezintă fundamentul esenţial pentru orice reformă socială. Preocupările lui legate de reformarea statului românesc datează din 1918, când lansează şi apelul pentru înfiinţarea Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială. Ideea lui era simplă: iniţiatorul dezvoltării societăţii trebuia să fie însuşi statul, urmând ca abia apoi societatea să ducă mai departe întregul proces. Ceea ce trebuia era o nouă formă de contract social care să plece de la specificul societăţii româneşti: lumea rurală şi limitările unei agriculturi de subzistenţă. În opinia lui Gusti, cei chemaţi pentru a realiza această expertiză erau tocmai profesioniştii intelectuali.

Privit astfel, statul cultural însemna atât efortul de a cunoaşte societatea şi problemele ei, cât şi propunerea unor soluţii care puteau schimba fizionomia satului.

Să vorbim puţin despre învăţămîntul universitar interbelic. Care este trăsătura, originile, ideologia Universităţii din România Mare?

Aş începe cu o mărturisire personală: unul dintre profesorii mei de liceu ne preciza mai tot timpul valoarea universităţii româneşti interbelice, ale cărei diplome erau recunoscute la nivel european. Iar, ca să-şi întărească argumentul, nu uita să menţioneze numele unui Eliade sau Cioran (foto), care fuseseră – cum altfel? – rodul acestui învăţământ de excepţie.

Cert e că universitatea interbelică se „naţionalizează”. Peste tot în Europa universităţile trebuiau să servească unui scop naţional. Era consecinţa dispariţiei imperiilor multinaţionale şi a închiderii societăţilor într-un soi de autarhie – socială, politică iar mai apoi economică.

De fapt, chiar de la înfiinţarea universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti, misiunea lor era aceea de a participa la efortul de emancipare naţională a românilor. De aici şi ponderea foarte mare a disciplinelor umaniste şi lentoarea cu care se dezvoltă disciplinele „tari” sau învăţământul profesional (ca politehnicile sau medicina). Mai apoi, misiunea „naţională” primeşte un nou imbold în 1918. Semnificativă rămâne pentru continuarea unei astfel de viziuni „naţionalizarea” Universităţii din Cluj şi a celei din Cernăuţi. Era o formă de a arăta noilor minorităţi naţionale ierarhia noului stat. În schimb, în Basarabia, unde nu exista o minoritate cu pretenţii de conducere, învăţămîntul superior aproape că nu există ca funcţie politico-simbolică. La Chişinău vor funcţiona doar două facultăţi – teologia şi agronomia – care descriau exact nivelul de dezvoltare a acestei regiuni.

Cine avea acces la învăţămîntul superior din România Mare? Ce pături sociale ajungeau acolo? Cît de democrată era această instituţie?

Teoretic, învăţământul era deschis tuturor: cetăţeni români sau străini deopotrivă. La fel, puteai să fii beizadea sau fiu de pălmaş. În practică, lucrurile stăteau altfel. În primul rând, în România Mare educaţia superioară (la fel ca şi liceul) era un învăţământ cu taxă. Astfel că, dacă înţelegem printr-o instituţie democrată o instituţie care acordă măcar egalitate de şanse, Universitatea pare departe de această etichetă. E drept că statul a încercat să încurajeze tineretul – în special pe cel rural – să meargă la universitate. În anii 20 se acordau un fel de burse sociale pentru „fiii de ţărani”, doar prin simpla prezentare a unui „certificat de pauperitate”. Sumele acordate nu erau mari şi, de cele mai multe ori, se transformau în beneficii: cămin gratuit şi masa gratuită. Existau şi burse acordate de anumite asociaţii culturale sau chiar de administraţia locală. Însă, toate aceste iniţiative de stimulare a mobilităţii sociale depindeau de buget.

În momentul în care statul român se confrunta cu probleme financiare, cei mai afectaţi au fost studenţii. Pe de o parte, statul alocă sume tot mai mici învăţământului superior, fapt ce obligă universităţile să ridice cuantumul taxelor universitare. Pe de altă parte, sunt tăiate sau diminuate bursele şi facilităţile acordate studenţilor. Frustrarea devine o constantă a vieţii studenţeşti interbelice.

Ştim că în această perioadă a avut loc o ascensiune fără precedent a naţionalismului în universităţile din România Mare. Establishment-ul universitar şi cultural au avut un rol central în evoluţia acestui fenomen. Care ar fi cauzele lui?

În primul rând, ar fi vorba de factorii economici pe care i-am menţionat deja. Dar se poate vorbi şi de o incapacitate a românilor de acomodare la noile realităţi etnice, sociale şi economice. Din ceea ce fuseseră educaţi, în România era loc doar pentru români. Apoi, chiar dacă ar fi acceptat că există şi minorităţi naţionale, nemulţumirea lor se lega de faptul că statul nu îi ajută să ajungă din urmă şi chiar să devanseze minorităţile naţionale. Nu e deloc întâmplător că frustrarea studenţimii iese violent la suprafaţă chiar la Cluj, un oraş care în toată perioada interbelică rămâne unul prea puţin românesc. Cel puţin, asta era viziunea studenţimii naţionaliste. Apoi, în universităţi naţionalismul e mai degrabă „activat” în anumite momente. Primul moment e chiar anul universitar 1922/23, un an pierdut din punct de vedere educaţional. Problemele studenţeşti revin în atenţia opinie publice abia peste 10 ani, în 1932. Problemele economice sunt acum mai evidente ca niciodată: reduceri bugetare drastice, taxe universitare tot mai mari, astfel încât era tot mai costisitor să urmezi studiile superioare. Dar, pe lângă irumperea naţionalismului, mai grav pentru statul român e că studenţimea se ridică împotriva establishment-ului politic. Iar asasinarea premierului I.G. Duca în decembrie 1933 releva gradul de radicalizare a tineretului.

La fel de important de precizat e că asistăm la o radicalizare care se petrece în ambele direcţii: spre dreapta, dar şi spre stânga.

Şomajul din mediul intelectual este tema centrală a cărţii tale. Care ar fi cauzele principale şi efectul şomajului asupra traiectoriei acestui grup social?

Cauza principală a şomajului intelectual era lipsa unei legături precise între educaţie (şi mai ales învăţământul superior) şi piaţa forţei de muncă. Statul românesc e practic un stat care nu investeşte în capitalul uman. De aici şi amplitudinea scăzută a mobilităţii sociale şi, implicit, lipsa dezvoltării comunitare. Absolventul de studii superioare nu avea certitudinea că îşi găseşte un loc de muncă şi, ceea ce e mai grav, vedea că statul nu valorizează munca intelectuală. Situaţia era paradoxală: deşi aveam învăţământ superior, statul nu părea să aibă nevoie de profesioniştii formaţi. Ceea ce rămânea era iniţiativa individuală, deloc de neglijat. Dar şi aici lipsea efortul statului de a se implica într-o campanie care să stimuleze profesiunile intelectuale, expertiza. Iar populaţia era destul de săracă pentru a apela la astfel de profesionişti. Ce să faci cu ingineri agronomi într-o agricultură de subzistenţă sau cu un medic într-un mediu rural în care leacurile băbeşti erau primordiale? Aproape jumătate din populaţia universităţilor urma cursuri de drept: chiar era nevoie de atâţia avocaţi? Facultăţile de Litere şi Filozofie puteau produce doar viitori aspiranţi la o carieră didactică. Salariile erau însă mizerabile, iar posturile tot mai puţine. O altă problemă era lipsa unui nomenclator de profesiuni care să realizeze o legătură strictă între nivelul studiilor şi funcţia ocupată. Nu puţine erau criticile care acuzau acest aspect, la fel cum o altă problema era cumulul de funcţii.

Nici statul nu a avut curajul să corecteze aceste excese. Era şi în interesul universităţilor să aibă un număr cât mai mare de studenţi, măcar din prisma raţiunilor financiare. Pare a fi un soi de cârdăşie între stat şi universitate, doar pentru a spori „fetişismul diplomei”. Orizontul de aşteptare, aspiraţiile individuale ale studentului erau total ignorate. Asta a făcut cu atât mai acută problema şomajului intelectual. Campania de presă pe care o duc unii dintre membrii tinerei generaţii relevă această „demagogie şcolară”. Mai mult de atât, înzestraţi cu condeie acide articolele lor se transformă treptat în săgeţi trimise înspre establishment-ul politic. Ei iniţiază şi dezvoltă această retorică dihotomică a luptei împotriva „bătrânilor”, „cumularzilor” şi a unui stat învechit, corupt şi inechitabil.

În cele din urmă, radicalismul lor politic viza reclădirea statului, un stat incapabil să genereze schimbare şi promovare socială.

Cum arată „lumea meritocraţiei într-o societate agrară”?

Distanţa cronologică şi familiaritatea noastră cu universitatea ne fac să nu înţelegem prea bine impactul pozitiv pe care îl avea această instituţie în interbelic. Aşa cum eu am crescut cu ideea că integrarea europeană va rezolva toate probleme noastre, la fel credeau tinerii de atunci că universitatea e uşa spre o lume mai bună. Meritocraţia părea ceva de-a dreptul palpabil. În universitate se adunau laolaltă speranţele de mai bine ale unei întregi generaţii, dar ceea ce a rezultat a fost un focar de revoluţionarism şi de critică vehementă la adresa statului.

Lumea meritocraţiei – au descoperit pe parcurs – se restrângea la o meritocraţie a celor aleşi dinainte.

Studenţimea interbelică este o altă temă importantă. Cum arăta acest grup social? Ce-i era specific? Care era identitatea lui socială, politică şi economică? În ce măsură avea un rol politic şi cît de protestatar era acesta?

Proliferarea oricărui radicalism politic presupune în primă fază interacţiunea regulată a unor indivizi cu origini diferite, dar supuşi aceluiaşi context. Universitatea era un astfel de mediu de socializare, poate chiar unicul într-o societate destul de polarizată, cu un mediul rural „tăcut”. Ar mai fi fost mediile muncitoreşti. Dar, spre deosebire de acestea, studenţimea nu numai că îşi cunoştea propriile probleme. Avea şi o identitate ideologică, în numele căreia propunea schimbarea. Într-o Românie în care politica „se făcea” în capitală şi în marile oraşe, studenţimea reprezenta un actor tot mai incomod şi subversiv chiar. Evoluţia de după 1933 şi până în 1937 a arătat cum o mişcare care a pornit din Universitate s-a transformat în cel de-al treilea actor politic.

Putem vorbi despre două proiecte dominante existente în acea perioadă: proiectul „gustian şi naeionescian”? Sau, mă rog, două tendinţe din care ultimul a învins. Cum le vezi tu?

Potenţialul protestatar al studenţimii a fost exploatat de mulţi actori politici, printre care Nicolae Iorga şi A.C. Cuza, iar mai apoi şi Octavian Goga. Nae Ionescu s-a apropiat foarte mult de mişcarea legionară, dar mai ales după ce a fost îndepărtat din cercul regelui Carol al II-lea. Oricum, deosebirea esenţială între Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti e de ordin „epistemologic”. Pentru Nae Ionescu, Occidentul e în declin, motiv pentru care raţionalismul şi credinţa în progres trebuie părăsite. La fel ca el gândeau şi Nichifor Crainic sau Traian Brăileanu, toţi propunând reîntoarcerea spre un fond ancestral ortodoxist. Concret, nimic nu se spunea, dar se deschidea calea „experimentului” şi a „trăirii”. În schimb, Gusti nu îşi pierduse credinţa în posibilitatea sociologiei de a schimba România. De aici şi ideea de sociologia militans. Dacă Ionescu propunea reîntoarcerea spre un fond imuabil, Gusti vroia să îl cunoască şi, eventual, să îl corecteze sau să-l adapteze noii lumi. Pe scurt, pentru Ionescu satul e scopul în sine, în vreme ce pentru Gusti satul e doar mijlocul de a dezvolta România. În cele din urmă, populismul radical a învins.

Spui că viziunea lui Carol al II-lea era: „cultura ca mecanism de consens social”. În ce constă de fapt această viziune?

După euforia Marii Uniri, societatea românească se polarizează: un oraş modern dar afectat de şomaj intelectual şi un sat românesc tot mai înapoiat. România ca „ţară a contrastelor” (Bogdan Murgescu) era dovada unei societăţi lipsite de consens social. Tocmai asta a încercat regele Carol al II-lea: să propună un nou contract social. Iar cultura devine în viziunea sa un proces de modernizare. Aici stă motivul apropierii dintre rege şi Dimitrie Gusti, pentru că ambii vedeau în cultură un mecanism de dobândire a consensului social. Cei chemaţi să „lege” cele „două Românii” (Mircea Vulcănescu) erau chiar studenţii. Ar fi fost un proiect de unificare a ţării atât pe orizontală (între toate regiunile ţării), dar şi pe verticală, prin crearea unei legături de complementaritate între clasele sociale. Scopul urmărit era îndoit: fructificarea muncii intelectuale a studenţimii şi ridicarea satului românesc.

Chiar dacă satul ar putea părea tot o preocupare „tradiţionalistă”, să nu uităm că 80% din populaţia României trăia în mediul rural. Proiectul lui Gusti rămâne, poate, primul care pleca de la fondul problemelor, nu de la forme.

(…)

Cartea ta arată, cum spui şi în concluzie, cum într-o perioadă foarte scurtă, de la „supraaglomerarea universităţilor” s-a ajuns la „răsturnarea imaginii cărturarului rupt de societate”. Vorbim de apariţia unei generaţii afectate crunt de şomaj, ruptă de realitate dar care vrea să schimbe „faţa României”. Asta mă trimite cumva la actualitate. E ceea ce trăim şi noi azi doar că în alte condiţii istorice, sociale, economice etc. Ce învăţăminte ne poate oferi această istorie în ciuda faptului că noi nu învăţăm nimic din istorie?

În urmă cu un veac, unul din rolurile intelectualului era cultivarea aşa-zisei gândiri utopice. El trebuia să fie totdeauna cu un pas înaintea societăţii, spiritul critic care să combată prejudecăţile, autoritarismul sau derivele democraţiei incipiente. E un model care a pătruns şi în România de atunci, intelectualul nemaifiind perceput doar ca un simplu cărturar, preocupat de cărţile sale. Ignorat însă de clasa politică, intelectualul a ales calea radicalizării. Iar o parte a societăţii l-a ascultat şi l-a urmat.

Similitudinile cu ce se întâmplă astăzi sunt numeroase, dar nu identice. În primul rând, supapa pentru frustrările actuale e de vreo 20 de ani emigraţia. E dovada clară că mare parte a tineretului crede prea puţin în modelul de societate românească. Situaţia nu e deloc bună nici pentru învăţământul superior, cu tot mai multe universităţi (de stat sau particulare), tot mai puţini studenţi şi cu o legătură tot mai fragilă cu piaţa forţei de muncă. Asaltul împotriva umanioarelor, percepute ca inutile, relevă această tendinţă de racordare a învăţământului superior la piaţa forţei de muncă dusă la extrem. Cândva, facultăţile umaniste defineau pilonii unei societăţi. Astăzi par inutile.

Din punctul meu de vedere, nici clasa politică, nici „intelectualii publici” nu par capabili să propună un proiect pentru societatea românească. Trăim între euforie fulgurantă şi marasm. Nu pot să nu remarc spiritul justiţiar care a cuprins societatea de ceva vreme. E necesar, dar nu şi suficient. Până când universitatea şi intelectualii nu îşi vor asuma rolul de a elabora fundamentele unui altfel de consens social, totul pare să rămână la fel. Cu menţiunea că unii vor găsi prilejuri să elaboreze tot felul de teorii ale conspiraţiei.

Orice societate cultivă anumite modele sociale. Fără ele am fi doar o adunătură de indivizi. Deocamdată, pare că lipsesc intelectualii capabili să inspire încredere. De un secol încoace, intelectualul român e public până devine un intelectual al puterii: în loc de a schimba modul de a face politică, intelectualul sfârşeşte prin a intra în politică. O meteahnă veche a intelectualului, care – după cum zicea Caragiale – nu îl împiedică să zică cu siguranţă: „Eu?… Eu sunt intelectual!”

Leave a Reply

Your email address will not be published.