Carul cu fân și compromisul democratic. De ce ne temem de Big Brother

Amenințările pe care le invocă autorii legislațiilor pentru apărare națională cibernetică sunt reale, numeroase și semnificative. Dar colectarea în masă a datelor creează un imens rezervor de putere, cu potențialul de a corupe chiar și cele mai avansate sisteme democratice – scrie Ruxandra Paul în revista FP România, ediția nr. 46 (iunie/ iulie 2015).

(…)

A trata orice încercare de dezvoltare a unei strategii de apărare cibernetică drept simplu act retoric sau oportunism politic ar fi, însă, o greșeală. Este limpede că amenințările sunt reale, numeroase și semnificative. De aici rezultă dilema cu care se confruntă în prezent democrațiile contemporane. Pe de-o parte, vrem să avem servicii secrete eficiente, capabile de intervenție rapidă, care ne pot apăra de pericolele erei digitale interceptând comunicațiile rețelelor teroriste, dejucând comploturile împotriva securității naționale, identificând hoții, pedofilii și traficanții de persoane, prevenind atacurile hackerilor și protejând datele personale stocate în numeroase sisteme informatice. Vrem să avem cea mai puternică apărare cibernetică posibilă, construită de experți care se adaptează rapid la evoluția continuă a amenințărilor. Dorim să evitam o situație în care statul ar fi din start condamnat să piardă cursa tehnologică din lipsa capacității de acțiune. Vrem să reducem la minim riscurile unui atac informatic asupra sistemelor de infrastructură, în prezent masiv computerizate. Vrem să limităm posibilitățile de sabotaj și spionaj cibernetic. Pe de altă parte, dorim să asigurăm integritatea statului de drept, a societății deschise și a sistemului democratic. Dorim să ne apărăm dreptul la viață privată, la secretul corespondenței și la prezumția de nevinovăție. Dorim să evităm transformarea statului de drept în stat polițienesc. Cele două scopuri se află în tensiune. Soluția nu poate fi decât una de compromis: o structură legislativă care permite statului să garanteze siguranța națională cibernetică, dar oferă suficiente garanții că aceste acțiuni se vor înscrie în parametrii sistemului democratic.

Găsirea echilibrului între ceea ce este necesar pentru asigurarea securității cibernetice și ceea ce este obligatoriu pentru apărarea valorilor democratice nu-i lucru ușor. O demonstrează dezbaterile aprinse pe care le-au stârnit încercările de a stabili prin lege structurile instituționale responsabile de asigurarea apărării naționale cibernetice, mandatul lor și mecanismele de monitorizare ale activității lor. O arată reacțiile securitare puternice în urma atacurilor teroriste (în Statele Unite, Marea Britanie, Franța etc.) și disponibilitatea cetățenilor la a-și sacrifica drepturile în incercarea de a reduce riscul de noi atacuri. O dovedesc, de asemenea, coalițiile vaste și diverse de asociații non-guvernamentale, politicieni, companii, cetățeni, consumatori și experți care s-au cristalizat pentru a limita potențialul pentru intruziune excesivă și abuz de autoritate din partea autorităților statului.

(…)

În prezent, sub presiunea atacurilor teroriste, democrațiile avansate sunt din ce în ce mai tentate să intervină în forță pentru asigurarea securității naționale. Colectarea masivă de date nu rezolvă problema analizării acestor date: autoritățile se confruntă cu dificultăți enorme când vine vorba de găsirea acului din carul cu fân, chiar și când li se pune la dispoziție întreg carul. Informațiile relevante sunt greu de identificat și de conectat, chiar și în condițiile în care anumite piste de investigații sunt deja deschise de activitatea de supraveghere offline, după cum o arată cazul Headley. Conversația referitoare la compromisul democratic între securitatea cibernetică și apărarea drepturilor individuale continuă, la scară globală.

Structurile și tehnicile de supraveghere pe care noile legi le înlocuiesc funcționau într-o realitate ne-digitalizată care făcea dificilă și costisitoare monitorizarea comunicațiilor și a persoanelor. Supravegherea „clasică” presupunea identificarea unor persoane drept suspecți și urmărirea lor. În prezent, noile tehnologii de comunicare și informare produc vaste cantități de date personale și comunicări private care pot fi accesate și stocate în masă. Aceste date conțin informații despre toată lumea, nu doar despre persoanele suspectate de terorism. Cetățenii depind de tehnologie în majoritatea activităților zilnice. Fiecare utilizator generează în permanență un flux de date care îl identifică, îl localizează în timp și spațiu, îl plasează în multiple rețele de comunicare, îi arată statutul socio-economic și profesional, îi surprind prioritățile și temerile, îi înregistrează comportamentul și preferințele etc. Datele includ căutarile pe Google, mesajele de email, apelurile pe telefonul mobil (durată, număr apelat, ora și locul), site-urile Internet vizitate, activitățile e-banking, profilurile pe rețele sociale (Facebook, Twitter, Instagram etc.) și multe altele.

 

Dacă toate aceste date devin disponibile autorităților, riscul de potențiale abuzuri crește exponențial. Să fim realiști: dacă un scenariu orwellian gen 1984 poate apărea relativ implauzibil în contextul democrațiilor avansate, posibilitatea de micro-abuzuri este evidentă. S-au raportat cazuri de oficiali care s-au folosit de accesul la datele colectate pentru a-și spiona foștii parteneri de viață sau a găsi informații compromițătoare despre anumite persoane. Pentru noile democrații, unde separația puterilor în stat încă se învață, riscurile de abuz sunt semnificative. Regimurile politice autoritare au început deja să-și justifice tehnicile de monitorizare, filtrare și cenzură a Internetului făcând referire la sistemele de supraveghere pe care le-au implementat democrațiile vestice. Tehnologiile care servesc la identificarea rețelelor de crimă organizată într-o democrație pot fi folosite și pentru identificarea celor care se opun unei dictaturi. Lordul Acton, istoric și om politic britanic din secolul al XIX-lea, scria, memorabil, că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Colectarea în masă a datelor creează un imens rezervor de putere, cu potențialul de a corupe chiar și cele mai avansate sisteme democratice. Este necesar și urgent să fie găsite structurile instituționale și legale care să asigure că armele cibernetice dezvoltate pentru apărarea democrației nu erodează chiar baza sistemului pe care sunt menite să-l protejeze.

Ruxandra Paul are un doctorat în științe politice de la Universitatea Harvard – unde, în prezent, predă cursuri de cyberpolitics și migrații internaționale, în cadrul Government Department, ca postdoctorandă.