Susțineți protestul medicilor? Radu Silaghi-Dumitrescu: Răspunsul stă în mărimea PIB-ului, a bugetului, a taxelor – altfel, ceea ce funcționează în țările pe care le invidiem poate funcționa și la noi

RR2.0: Susțineți protestul medicilor?

Cum de guvernele ultimilor 25 de ani nu au găsit bani pentru a plăti medicilor salarii decente? (Ca și pentru restul personalului sanitar, ca și pentru dotarea și aprovizionarea spitalelor etc.)

Radu Silaghi-Dumitrescu: … ca și pentru a tuturor angajaților din aproape toate domeniile – profesori, polițiști, actori, etc? Poate și pentru că acei bani nu există.

România având un PIB/locuitor (mult) mai mic decât majoritatea restului UE, e inevitabil să aibă și un buget de stat semnificativ mai mic. Mai mult, nivelul de impozitare este mult mai mic la noi decât în statele cele mai avansate. Cât la sută din PIB intră în buzunarul statului sub formă de taxe? În țările cele mai invidiate de mulți dintre noi, valoarea e către 50%. În România doar 28%. Suntem undeva pe locul 40-și-ceva în lume din acest punct de vedere. Date complete, aici.

La capitolul „bugetul guvernamental ca procentaj din PIB” România este pe locul 80-și-ceva, cu doar cca 35%. Deasupra noastră stau cu cca 50% sau chiar mai mult țări ca Danemarca, Franța, Marea Britanie, Spania, Suedia, Olanda, Ungaria. Dintre țările europene găsim sub noi în acest clasament doar Bulgaria, Albania etc. Date complete, aici.

Dacă procentual din PIB avem printre cele mai mici taxe din UE, dacă procentual din PIB cheltuim prin guvern decisiv mai puțin decât majoritatea țărilor dezvoltate, mai avem oare dreptul să ne plângem că nu ajung banii la cercetare, sănătate, educație etc? Dacă suntem pe locul 80 în lume ca procentaj din PIB cheltuit de guvern, cum ne-am putea aștepta să avem performanță în domeniile finanțate de acesta? Și, tangențial, cum reușim oare, având cele mai mici taxe din UE, să fim la nivel de percepție publică extrem de nemulțumiți că avem prea multe și prea mari taxe?

Dacă nouă ni se cere să renunțăm la economia de stat, să facem statul mai suplu, să lăsăm economia de piață să funcționeze, cum se poate ca principalele noastre modele, ca de exemplu Marea Britanie, să rețină la stat și să cheltuie prin guvern aproape dublu ca procentaj din PIB, comparativ cu ceea ce facem noi? În care dintre țări are statul un rol mai mare în economie? La noi sau la ei? E drept, există moduri diferite prin care statul poate controla lucrurile – mai mult sau mai puțin rigide, mai mult sau mai puțin expuse corupției, mai mult sau mai puțin transparente, mai mult sau mai puțin eficiente etc.

Figura de mai jos arată evoluția bugetului sănătății din România, comparativ cu cele ale unor țări din regiune, și al uneia de mărime apropiată din vestul Europei (sursa: © TrendEconomy.com).

sanatate_1

Se vede că România se păstrează foarte aproape de celelalte țări din Europa de Est (inclusiv Cehia, privită de mulți ca un model de urmat între est-europeni), ba chiar stă ușor mai bine decât Polonia (una dintre cele mai puternice și performante economii din zonă). Din acest punct de vedere, nu pare că bugetul sănătății este mai neglijat azi la noi decât la alții. De asemenea, orice plan de majorare semnificativă a bugetului peste nivelul procentual actual ar însemna o măsură nemaivăzută în Europa de Est – ci doar mai la vest, în Olanda, de exemplu. Se mai poate nota, oricum, și aspectul pozitiv că procentul alocat sănătății din bugetul guvernamental s-a dublat în perioada 1998-2003 – adică pe o perioadă în care cam toate forțele politice din România s-au succedat la guvernare, ceea ce spre iritarea poate a unora sună a efort concertat în interesul național. Din aceste puncte de vedere, pare că cea mai realistă speranță pentru îmbunătățirea situației din sănătate ar fi, dincolo de creșterea cu câteva procente a bugetului ministerului, măsurile administrative de mai eficientă organizare: sigur că am vrea să urmăm exemplul Olandei și să dublăm din nou bugetul sănătății, dar pare că nu avem în viața publică o preocupare suficientă pentru a lua măsuri bugetare atât de drastice.

Pe de altă parte. figura de mai jos (© TrendEconomy.com) arată aceleași date, dar acum raportate ca procentaj din PIB total, nu din bugetul guvernamental. Mai sus, arătam într-adevăr că bugetul de stat al României reprezintă un procent foarte mic din PIB, comparativ cu statele avansate din vestul Europei. Iată deci că dacă privim lucrurile în acest fel, ca procentaj din PIB-ul total cheltuim în mod clar mai puțin decât celelalte țări din Europa de Est – dar asta nu pentru că ar fi Sănătatea o cenușăreasă în mod special, ci pentru că bugetul de stat al României reprezintă mult mai puțin din PIB decât în alte țări. De ce e el așa, și dacă se poate și altcumva, nu știu – dar aș argumenta că ceea ce pot face o mulțime de alte țări, inclusiv unele cu care avem foarte multe în comun, nu are motive de principiu să fie imposibil în România.

sanatate_2

Poate observațiile făcute aici pentru bugetul sănătății sunt valabile și pentru alte bugete de care suntem nemulțumiți – cultură, educație, cercetare etc. Să sperăm că nu, pentru că altfel concluzia ar fi într-adevăr dură. Ar însemna că bugetele acelor ministere sunt insuficiente pur și simplu pentru că nu avem un PIB destul de mare sau pentru că nu avem taxe destul de mari – o situație care ar implica mai departe soluții foarte drastice dar foarte simple, însă cu totul altele decât ceea ce avem azi pe agenda interesului public. Ar însemna că nu mai putem da vina pe furtul din buget, pe vreo ajustare bugetară sau guvernamentală, pe un partid sau altul, ci doar pe noi înșine, pentru că nu vedem pădurea de copaci. Să sperăm că nu e așa – nu că nu am avea toată stima pentru copaci…

Notă: înaintea reducerilor salariale otova din 2010, în România lucrau 20.000 de medici – între timp 7.000 au emigrat… Mai mult, studenții intră acum la Medicină chiar cu gândul emigrării…

La fel și în alte domenii – vezi și mai jos răspunsul la întrebarea următoare.

În România sunt, potrivit statisticilor, 6,5 de paturi de spital la mia de locuitori, ceea ce înseamnă locul 22 în lume. Sigur, asta înseamnă că suntem „pe ultimele locuri” între cele mai bune 25 de țări din lume la acest capitol. Se poate deci și mai bine.

Sunt în România 1,9 medici la mia de locuitori – locul 67 în lume, ceva mai jos decât locul ocupat de România la nivel mondial din punct de vedere al PIB-ului, ceea ce sugerează că este cu ușurință loc de mai bine. Valoarea acestui indicator este aproximativ constantă din 1985 încoace, după ce crescuse semnificativ în perioada 1975-1985. La aceștia se pot adăuga cei 5,5 asistenți medicali la mia de locuitori – locul 52 în lume.

Credeți că starea sistemului de Sănătate și împământenirea culturii emigrării medicilor sunt probleme de securitate națională?

Nu doar a sistemului de sănătate ci și a celui de învățământ. Acestea două sunt în opinia mea singurele probleme reale de securitate națională.

Credeți că medicii trebuie să-și susțină revendicările prin formule alternative la sindicatele (colegiile, asociațiile etc.) care au vorbit în numele lor în ultimii ani?

Se poate pune la fel de legitim întrebarea pentru toate branșele profesionale.

Ca o posibilă concluzie, susțineți protestul medicilor?

Da, cu observația (dacă citim ce am scris mai sus) că e în primul rând un protest împotriva societății, și că schimbarea ministrului sau a vreunei legi ar însemna să ne amăgim că acolo, și nu în noi toți, era problema.

Un comentariu în plus legat de legalizarea „plicului”. Din câte țin minte, în SUA la declararea anuală a veniturilor pentru impozitare există o rubrică în care să declari (fără chitanțe, facturi, ștampile, etc, ci doar pe „proprie răspundere”) totalul veniturilor informale pe care le-ai avut peste an. Nu înțeleg de ce la noi nu s-a putut introduce un astfel de sistem. Evident că e un sistem ce poate fi abuzat, dar sigur ar aduce la stat mai multe venituri decât zero-ul care intră acum din acele activități – fie ele plic la doctor, bacșiș la restaurant, meditații la profesor, dar de nuntă, hârtii lipite pe fruntea lăutarului, sau bani găsiți pe stradă. Rămâne apoi pentru mediul social în care te afli să regleze restul – dacă se consideră demn sau nu să ai astfel de venituri, și cât de mare e presiunea din partea colegilor, prietenilor, familiei, etc, să le declari. Evident, toate acestea nu ar trebui să reprezente o scuză pentru amânarea soluționării problemei salariilor și a condițiilor de lucru din medicină.

Radu Silaghi-Dumitrescu (autoportret), cercetător în domeniul chimiei (bioanorganice), președinte al Consiliului Științific al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.