Sindromul Stockholm colectiv al românilor în raport cu ‘criza refugiaților’ – și la ce să ne așteptăm

Una dintre cele mai bune analize ale fenomenului migraționist – care nu a început cu refugiații sirieni, nu se termina și nu va ocoli România -, redactată de Oana Popescu, directoare a Centrului GlobalFocus:

Unchiul fugit în Germania, refugiatul fioros şi sindromul Stockholm colectiv

(…) Din Berlin urmaresc zilele astea cum actioneaza sindromul Stockholm la nivel de societate [1]. N-are a face cu atractivitatea capitalei suedeze pentru conationali in cautare de o viata mai buna, fara munca. Ci cu procesul de simpatizare/ identificare cu agresorul pe care o poate dezvolta victima unui sechestru, unei rapiri, sau unei opresiuni, fie ea si atroce. Psihic, victima nu poate gestiona trauma decat daca ajunge sa se convinga ca in definitiv ceea ce traieste nu e atat de groaznic, ba e chiar legitim.

Am suferit sub comunism si dupa. Am fugit din tara cu miile inainte de 1989 – unii au trecut Dunarea inot, altii muntii pe jos. Au plecat oameni cu situatie materiala buna, cum era si unchiu-meu, care calatorea mult si nu-i lipsea nimic. Au plecat lasand familii care aveau sa sufere din cauza fugii lor, dar carora puteau spera sa le ofere o viata mai buna de la distanta, iar mai tarziu sa le duca „dincolo”.

Am „fugit” si dupa 1989 – la munca, la studii, la un trai mai bun. Prima destinatie a fost Germania. Nu e razboi. Nu suntem oprimati. De regula, cei care pleaca nu sunt cei care mor de foame. Au plecat intai barbati, mai ales tineri, pentru ca aveau mai mult curaj, erau mai motivati si aveau sanse mai bune sa gaseasca de lucru – puteau face munca grea, necalificata, de pilda in constructii. Si-au dus familiile, prietenii, copiii; sau i-au lasat in urma, mii de viitori cetateni acum crescuti de bunici – sau de nimeni. Cu toata criza din Europa, nu s-au intors, nici macar cei care n-ar duce-o rau aici – iar asta pentru ca in continuare saracia de acolo nu e ca saracia de aici. Si pentru ca pot spera la o educatie mai buna si sanatate mai buna si sanse mai bune pentru ei si copiii lor.

Ne-am revoltat cand occidentalii n-au fost incantati ca dam buzna peste ei si joburile lor si asistenta lor sociala, ca furam portofele, ca cersim pe la semafoare, ca ridicam cate o tabara de corturi in intersectii; chestii care le stricau feng-shui-ul lor de capitalisti care s-au civilizat pe spinarea noastra, in timp ce noi aparam crestinatatea de musulmani, iar apoi ei ne-au vandut la rusi. In numele acestei compensatii istorice, nu neaparat a performantelor noastre actuale, cerem sa fim tratati la fel ca ei, la ei acasa, chiar si cand noi nu le respectam regulile.

Mi se pare fascinant, asadar, felul in care cohorte de cetateni – altfel indiferenti fata de chestiuni mult mai relevante pentru viata lor de zi de zi! – sufera acum de amnezie colectiva si se bulucesc sa proclame egalitate, dar nu pentru catei!

Am adoptat retorica „opresorului”, ba chiar o gasim perfect corecta. De ce dau buzna refugiatii peste noi, de ce nu sunt opriti, bombardati, inecati? Atitudinea are, cred, o explicatie psihopatologica simpla: nevoia galgainda de exhibare a unei superioritati agresive, ostentative, de „om alb” deranjat de invazia nespalatilor de barbari, o identitate pe care incercam sa ne-o construim in propriii nostri ochi. Nu vine din rasism, xenofobie; suferim de asta mai putin decat altii. Este un clasic sindrom Stockholm: am fost umiliti, tratati drept cetateni de mana a doua, ne-am tarat catre Occident strangand din dinti, indurand privatiuni, cersind locul la masa pe care il consideram de mult meritat, fiind alungati si bruftuluiti. Acum vrem sa fim noi neamtul sau francezul sau britanicul care stramba din nas si zicea „ce cauta infractorul asta (in cazul de fata ‘teroristul’) la mine acasa, unde eu muncesc din greu pentru painea mea si platesc taxe, iar el vrea sa am grija de el gratis?” Am adoptat retorica „opresorului”, ba chiar o gasim perfect corecta. Am gasit si pe unul mai mic de care sa ne luam si pe care sa-l bruscam in gasca, ca niste adevarati viteji ce suntem.

Sindromul Stockholm s-a manifestat si la momentul acut al crizei grecesti, cand majoritatea comentatorilor romani erau mai pro-austeritate decat nemtii si vituperau impotriva grecilor profitori de la inaltimea taierilor de pensii si salarii carora le supravietuisera stoic cu cativa ani in urma. S-a manifestat uneori si in relatiile diplomatice cu state vecine non-UE, pe care le-am tratat cu condescendenta celui care „s-a ajuns”. Ca niste copii crescuti cu bataia, perpetuam un model invatat: dupa ce am incasat-o ani de zile, acum, ca am crescut (desi din mahala nu am plecat inca!), batem la randul nostru.

Suferim si de o lipsa acuta de educatie: de educatie sociala, in spiritul solidaritatii si al traiului in comunitate, menita sa ne invete compasiune si respect pentru celalalt, lucru care se vede zi de zi in relatie cu proprii nostri concetateni. O vulnerabilitate de siguranta nationala, apropo: nivelul de coeziune sociala, la care Romania are cel mai scazut scor din Europa, este un factor luat in calcul in evaluarea riscului de securitate! Suntem lipsiti si de educatie globala: provinciali, fara experienta multiculturalismului si a diversitatii, fara cunoasterea problemelor globale si fara aparat critic pentru prelucrarea productiilor televizate senzationaliste, ne sperie usor contactul cu Celalalt, mai ales daca e foarte diferit si mai ales daca e la noi acasa!

Am face bine insa sa ne obisnuim rapid cu ideea: vor fi la noi acasa. E un proces inevitabil, poate urmarea istorica fireasca a disolutiei imperiilor coloniale. Si noi, ca intreaga Europa, am abordat de multe ori cu detasare si lejeritate iminentele crize anuntate (a alimentelor, a terenurilor agricole, a apei, a schimbarilor climatice, a posibilelor epidemii, a modificarilor demografice) si cele deja declansate: Siria, Libia, Irak etc. Am considerat ca nu e treaba noastra. Nu ne-am pregatit. Da, nu sunt doar refugiati, sunt multi emigranti economici. Traim intr-o lume cu mobilitate crescuta si cu dramatice decalaje de dezvoltare nord-sud, est-vest. Cei dezavantajati vor cauta mereu sa-si schimbe destinul. Unde credeam ca se vor duce? Noi, Occidentul, am globalizat economia, tehnologia, cultura, media, am facut tot posibilul sa ‘win hearts and minds’. Si am reusit. Acum ne plangem?

De ce fugim din Romania? De ce vin refugiatii? De razboi, de foame, de opresiune, de lipsa de libertate SAU pur si simplu din lipsa unei perspective mai bune in urmatoarele generatii. Vedem si noi, vad si ei acea perspectiva in Europa de Vest. Fondatorii Americii la care ne inchinam au considerat ca “life, liberty and the pursuit of happiness” sunt aspiratii legitime universale ale fiintei umane. Iar noi, in Romania, suntem ultimii care sa emitem judecati morale pe acest subiect.

Compasiunea nu trebuie sa excluda vigilenta. Acolo unde exista disperare, exista si cei care se folosesc de ea, de la retelele de calauze la gruparile teroriste. Exista un potential imens de radicalizare cand oamenii nu mai au nimic de pierdut sau cand sunt dispusi la orice pentru bani de drum, sau cand, ajunsi in Europa, se simt abuzati, umiliti, dezamagiti. Exista potential de destabilizare a statelor slabe, cu probleme interne, cum sunt Grecia si Macedonia, care se confrunta cu valuri masive de refugiati; dar si de accentuare a tensiunilor sociale si politice in si intre statele UE. Grupari ca Statul Islamic nu vor pierde aceste ocazii. De aici si dificultatea gestionarii problemei: nu e doar o chestiune de numar, de cote. Unele state pur si simplu nu au in acest moment capacitate de procesare in conditii de siguranta.

Nota bene! Populatiile cu o istorie de saracie, razboi si invazii au dezvoltat un oportunism „de supravietuire“ absolut remarcabil! Din Afganistan pana in Kosovo, acest oportunism se vede cu ochiul liber in modul in care guverne, institutii si cetateni exploateaza bunele intentii sau sentimentele de vinovatie ale Vestului, ori ignoranta fata de dinamica interna pentru a extrage cat mai mult ca ajutor financiar sau sprijin de alta natura, pe cat posibil de pomana si in timp ce beneficiarul isi face propriile jocuri, adesea contrare intereselor occidentalului cel naiv si darnic. Asta nu inseamna ca beneficiarul nu are realmente nevoie de ajutor sau ca nu traieste in conditii extreme. Dar exista riscul crearii unui cerc vicios asistential care va drena resursele „salvatorului” si nu-l va face pe cel asistat sa revina pe picioarele lui. Este greseala pe care multe state o reproseaza Germaniei, care, cu avantul ei ospitalier, risca sa „invite” si mai multi dintre cei care ar putea doar sa exploateze generozitatea europeana. În treacat fie spus, probabil ca in aceeasi logica, inainte de 2007, vest-europenii au considerat ca romanii vor fi incantati sa prospere intr-o tara devenita membra a UE; nu s-au gandit ca o sa vrem sa scurtam timpul de asteptare si ne vom duce direct peste ei.

Europa nu era pregatita nici sa faca fata influxului actual, nici sa-i abordeze cauzele (pentru ca „invazia” nu se va opri pana ce crizele din spatiul MENA nu vor scadea in intensitate), nici sa-si testeze acum solidaritatea interna. Dupa Grecia, iata inca un examen dur al substantei uniunii politice: nesimtirea premierului ungar Viktor Orban in a afirma ca „e o problema germana, nu europeana, pentru ca toti vor in Germania“ e tot oportunism – populist, care neaga exact principiile integrarii europene, de care au beneficiat din plin statele din estul Europei!

Daca si Germania ar fi spus ca evolutia postcomunista a Ungariei nu e problema Germaniei, ca apararea Poloniei sau Romaniei in fata unei posibile agresiuni ruse nu e problema Germaniei, ca soarta balticilor nu e problema Germaniei?! Si Ungaria are nevoie de solidaritate europeana pentru a putea gestiona fluxul de refugiati pe teritoriul ei; si Italia sau Grecia au nevoie de solidaritatea pe care o cer deja de ani de zile de la celelalte state membre, iar acestea, in frunte cu Germania, nu au vrut sa si-o asume; si Germania are nevoie de solidaritate. Noi diviziuni intre statele membre ar dilua si mai mult substanta unei uniuni care nu va putea infrunta aceste provocari globale decat impreuna.

Iar in toata povestea asta, romanii ar trebui sa fi invatat un lucru din proprie experienta: granitele nu exista, atunci cand oamenii sunt hotarati sa plece in cautarea libertatii si unei vieti mai bune. Intr-o lume in care capacitatea de circulatie si comunicare a crescut si va continua sa creasca exponential, organic, inerent, orice incercare de limitare a accesului e sortita esecului, fie ca vorbim de neprimirea Romaniei in Schengen, fie de trimiterea acasa a romilor din Franta, fie de ridicarea gardurilor la granita Ungariei cu Serbia sau a SUA cu Mexic sau intre Israel si Cisiordania. O asemenea “solutie” nu incalca doar niste drepturi umane firesti [2], e si inutila si ineficienta. Singura solutie este elaborarea unor mecanisme adecvate de gestionare a fenomenului, ceea ce e usor de spus si mult mai greu de facut – dar obligatoriu.

Pentru ca de venit, Ei vor veni. Si vor schimba lumea in care traim, in toate felurile pozitive si negative imaginabile. In statele vestice cu imigratie masiva, asta se vede deja: de la turcii care fac toate muncile pe care nemtii nu le vor, in Germania, la mancarea mai buna decat cea locala, la mizeria si criminalitatea crescuta din cartierele aglomerate si sarace ale Londrei sau Parisului, la atentate gen Charlie Hebdo. Get used to it! De altfel, in Romania avem nevoie in urmatorul deceniu de jumatate de milion de tineri activi, care sa ne plateasca pensiile[3] – iar crestinii albi disponibili s-ar putea sa cam vrea in Vest, cum s-a intamplat cu multi dintre cetatenii Republicii Moldova carora le-am dat pasapoarte!

Iar pana una, alta, sa ne bucuram ca India si China cresc (inca!) in ritm sustinut si 2,5 miliarde de oameni nu tin neaparat sa plece nicaieri! (…)