weekend cu muzicianul Ion Marin: “Nu arta trebuie să coboare în piaţă”

Muzicianul Ion Marin, unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori la nivel internațional, intervievat pentru suplimentul După afaceri al cotidianului Ziarul Financiar, după unul dintre concertele pe care le-a dirijat în cadrul ediției din acest an a Festivalului Enescu:

Este foarte greu să spun care este prima amintire legată de muzică. Probabil eram în formă intrauterină. (…) Nu-mi amintesc ceva care să nu fie legat de muzică. Asta pot să vă spun sigur. Pe la trei sau patru ani ascultam discuri cu operă acasă, eram fascinat. Tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari muzicieni români. Tata a făcut Madrigalul când eu aveam doi ani jumate. Este ca un frate mai mic. Sună foarte bine chestia asta, dar duce la o logică destul de primitivă. Nu înseamnă că dacă te naşti în casa unui muzician, devii un mare muzician. Asta ar fi lipsă de respect faţă de sutele de mii de ore de muncă pe care le-am făcut.

Musai de ascultat discuția cu Cătălin Ștefănescu, pentru Garantat 100%, din 2013.

Aveam vreo cinci ani jumate. Tata a devenit directorul Operei din Bucureşti. Ce ţin minte este că chiuleam de la grădiniţă şi mă duceam la absolut toate repetiţiile la operă. Mă duceam şi la spectacole şi eram fascinat de lucrul acesta. Tâmplarul de acolo, văzându-mă că mişcam, mi-a făcut o mică baghetă de lemn. Nu o mai am din păcate. Stăteam la repetiţii şi participam în felul meu. Era joaca mea preferată. Vezi unde te poate duce joaca? După aceea a venit partea foarte serioasă.

Îşi face studiile la Academia de Muzică George Enescu, pe care şi le completează cu filosofie şi cu istoria religiilor. La 21 de ani devine director muzical al Filarmonicii Transilvania. În 1986 decide însă să plece din România şi alege Viena pentru a o lua de la capăt.

Muzica are nevoie de câteva lucruri esenţiale, iar unul dintre ele este libertatea de spirit. Nu se poate face muzică sub constrângere. Era un aşteptat al luminii, dar care nu era lumina de la capătul tunelului, ci chiar trenul care venea din cealaltă direcţie. Ştiam ce este în partea cealaltă, ştiam că nu mă aşteaptă nimeni cu un covor roşu, ştiam că va fi cumplit de greu. Un violonist care pleacă poate să arate imediat ceea ce face. Ca  dirijor ai nevoie de o condiţie esenţială, de o orchestră. Viaţa este un dat personal. Trăitul cu gloata într-un fel de mizerie călduţă mi se pare o impietate faţă de cadoul pe care-l primim de la Dumnezeu în momentul în care ne naştem. Atunci am decis să-mi asum existenţa ca pe un dat personal. Pentru cei tineri este un lucru esenţial de înţeles.

Românul fugit de acasă se transformă însă într-un cetăţean universal şi ajunge să conducă Opera de Stat din Viena. Mai departe, de bagheta lui au ascultat Luciano Pavarotti sau Jose Carreras.

Instrumentiştii nu citesc partituri. Partitura arată aşa. Este o pagină care are 20-30 de rânduri. Primul rând de sus scrie în stânga flaut, al doilea rând este piccolo, al treilea rând este oboiul, al patrulea rând este cornul englezesc şi aşa mai departe. Sunt voci complet diferite. Asta este partitura. Fiecare grupă de instrumente are în faţă numai vocea lui. Cine cântă la vioară are linia lui de vioară. El nu ştie ce are de cântat trompeta. Ei nu au niciun control. Ei au vocea lor, cu pauzele lor, dar ce se întâmplă în restul orchestrei ştie numai dirijorul. O lucrare muzicală se face în momentul în care este executată.

Trebuie să sune diferit. Dacă ascultaţi şi aceeaşi arie cu aceeaşi persoană în două seri diferte trebuie să sune diferit. Diferenţele vin din esenţa artei interpretative. A interpreta înseamnă a-ţi asuma un text muzical şi a-ţi introduce sângele şi viaţa ta în el. Dacă vorbim de o scenă de iubire, interpretarea ajunge în zona asta unde trebuie să-ţi pui iubirea proprie. Nu avem unităţi de măsură pentru stările emoţionale şi pentru stările afective. Nu ştii dacă tu eşti îndrăgostit de cineva de 500 de grame, iar celălalt te iubeşte de un kilogram şi 200. Acolo intervine interpretarea. Arta este individuală.

Ieri am dirijat Simfonia a cincea de Mahler. În acel moment, aceea era cea mai frumoasă muzică din lume. Cu o seară înainte am dirijat Pasărea de Foc de Stravinsky, care era cea mai frumoasă muzică din lume.

Într-o relatare a ProTv din timpul Festivalului George Enescu 2015: “Calitatea tăcerii este darul pe care publicul îl poate face muzicienilor, nu aplauzele de la final”

+ Dirijorul Ion Marin revine la Festivalul “George Enescu”, alături de London Symphony Orchestra

Este un festival foarte bun, un lucru extraordinar, este un grand slam. Dar ce ar fi foarte bine ar fi ca acest proiect să nu mai fie evenimentul, ci normalitatea. Să genereze şi alte evenimente şi să creeze o continuitate pentru că o dată la doi este extraordinar, dar ce se întâmplă între o ediţie şi alta? Acolo se măsoară calitatea vieţii culturale. În Ro­mânia se măsoară în ceea ce se întâmplă în fiecare zi, nu o dată la doi ani.

Dirijând Simfonia a V-a de Beethoven

De multe ori, muzica clasică a fost demonizată ca fiind o artă a elitelor. De ce merg tinerii la teatru? Pentru că înţeleg limba. Aici trebuie să dai un pic timpul înapoi şi să te uiţi la bagajul pe care sistemul de educaţie dintr-o ţară îl dă tinerilor. Dacă îi ţii complet rupţi de muzică, nu se vor duce pentru că este o limbă pe care nu o cunosc. Acolo este de căutat. Dacă pe un tânăr care nu a văzut niciodată artă îl pui în faţa unui tablou de Picasso, o să aibă reacţia aceea clasică. A, păi asta pot să fac şi eu. Totul este o chestie de educaţie. Nu arta trebuie să coboare în piaţă. Nu este nici un turn de fildeş, este acolo unde a fost mereu.

Și o idee… casnică: