O idee: Renta viageră pentru performerii culturali validați de operă

Universitarul clujean Doru Pop propune o idee de politici culturale care nu doar să-i recompenseze pe scriitorii cu “performanțe” recunoscute (poate și pe alți artiști), precum în cazul sportivilor, dar să le dea posibilitatea de a-și urma, în decență, vocația – publică, până la urmă.

De ce nu putem echivala medaliile de la Jocurile olimpice, campionatele mondiale, europene sau naţionale cu premiile internaţionale de literatură sau cu traducerile în străinătate ale unor importanţi scriitori români de azi?

cităm (sublinierile ne aparțin):

Rentă viageră culturală

Ce fel de ţară este aceea în care un scriitor precum Radu Aldulescu este tratat ca un boschetar? Ce fel de cultură este aceea în care confraţii îl umilesc pe unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani? Ce spune scandalul iscat în jurul evacuării unui prozator de către asociaţia profesională care ar trebui să îi reprezinte interesele?

În România există (şi pe bună dreptate) o lege care oferă recompense sportivilor de prestigiu internaţional. Conform informaţiilor făcute publice de către Ministerul Tineretului şi Sportului (am luat informaţiile din luna noiembrie 2013) există 525 de sportivi care primesc bani pentru realizările lor, sume totalizând aproape 850 de mii de lei pe lună. Sigur, pe listă sunt oameni remarcabili, ca Nadia Comăneci, care încasează peste 10.000 de lei lunar din banii statului român. Fără a pune sub semnul întrebării motivaţia rentei viagere oferită unor oameni ca Doina Melinte sau Ecaterina Szabo (care primesc peste 8.000 de lei pe lună) cred că ar trebui să ne punem întrebarea ce recompensează statul român? Calculate în salarii brute pe economie, aceste sume se acordă indiferent de veniturile pe care sportivul le are şi – fără să pun la îndoială corectitudinea unei asemenea legi – (chiar dacă în unele cazuri „credirentierii” sunt milionari!) ar trebui să ne întrebăm ce valorizăm în această ţară?

Problema este simplă. De ce nu putem echivala medaliile de la Jocurile olimpice, campionatele mondiale, europene sau naţionale cu premiile internaţionale de literatură sau cu traducerile în străinătate ale unor importanţi scriitori români de azi?

Exemplul nefericit este acela al unui scriitor căzut victimă a unui război meschin din interiorul Uniunii Scriitorilor, asociaţie decăzută, care a ajuns să îşi contrazică propria menire. Care e utilitatea unei Uniuni scriitoriceşti care îşi atacă şi îşi înjoseşte propriii membri?! Radu Aldulescu, premiat în 1993 de către aceeaşi Uniune care astăzi îl expune infamiei publice, ar trebui să fie protejat de către asociaţia profesională din care face parte. Dar Aldulescu, care este premiat şi de cea mai importantă instituţie culturală a statului român, Academia Română, reprezentând un vârf de performanţă al comunităţii artistice şi culturale din care face parte, nu poate fi lăsat la cheremul unor confraţi meschini şi răzbunători.

Există voci neo-liberale care îl condamnă pe Aldulescu pentru că nu acceptă o slujbă, ca toţi ceilalţi oameni. Dar e ca şi cum i-am fi cerut lui Ivan Patzaichin (beneficiarul a 9.000 de lei lunar) să facă şi o meserie mai utilă, poate să fi fost vânzător într-o pescărie din Tulcea! Faptul că Aldulescu s-a dedicat scrisului îl face un „sportiv de performanţă al literaturii”. El ar trebui să stea în „cantonament”, plătit din bani publici, pentru a continua să îşi ducă la bun sfârşit proiectele. Ideal ar fi fost ca, din sutele de mii de euro încasate de Uniunea Scriitorilor, o parte din bani să meargă spre susţinerea unor autori aflaţi în dificultate. Dar nu este obligaţia exclusivă a unor asociaţii non-guvernamentale să susţină valorile unei societăţi.

Probabil că subiectul unor cărţi precum Cronicile genocidului sau Istoria Regelui Gogoşar nu convin din punct de vedere politic – pentru că expun faţa hidoasă a României post-comuniste – însă ele sunt alegorii universal valabile despre umanitate. Trist este că, de fapt, scenariul unui Eminescu muritor de foame se repetă, iată, după sute de ani. Un critic literar care ar trebui să îl protejeze pe un mare scriitor îl duce pe acesta la pierzanie.

Desigur că nu toţi grafomanii şi toţi românii care se nasc poeţi, nu toţi cei care publică opuscule pe la edituri obscure trebuie finanţaţi de la stat. Dar nu se cuvine ca un autor nominalizat la Premiul European pentru Literatură să fie aruncat în stradă! Este o dovadă că scara ierarhiilor sociale din România e complet greşită. Nu ne putem permite oare să oferim 500 de rente viagere pentru tot atâtea sute de prozatori, poeţi sau gânditori (filosofi, eseişti, oameni de cultură)? Nu mă refer la premii acordate (de către aceeaşi Uniune) pe criterii de clică sau gaşcă, ori la premii luate în pseudo-festivaluri naţionale care au ţinuta unora săteşti ori comunale.

Fără să vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că un scriitor cum este Mircea Cărtărescu, ale cărui romane sunt traduse în zeci de ţări, care a primit zeci de premii internaţionale şi care a făcut România mai vizibilă decât un judocan premiat cu locul trei la campionatele europene ar merita să fie susţinut printr-o rentă de câteva mii de lei de către concetăţenii săi, indiferent dacă alege să-şi mai ia o slujbă sau nu şi – asemenea sportivilor pomeniţi mai sus – indiferent de celelalte venituri ale sale. Dacă Nadia Comăneci încasează peste 10.000 de lei lunar de la stat, ar trebui să primească aceeaşi sumă şi Mircea Cărtărescu.

Consider că „olimpiadele culturale” ale lumii de azi sunt la fel de importante ca şi sporturile, iar vizibilitatea intelectuală nu poate fi comparată cu victoriile obţinute la ping-pong, care aduc peste 6.000 de lei pe lună unui sportiv. În contextul acesta, nu merită oare Norman Manea să fie recompensat de către statul român (la beneficiul simbolic al căruia contribuie şi care l-a alungat în urmă cu trei decenii) pentru premii internaţionale precum Nonino sau premiul Mac Arthur, aidoma unui sportiv care a adunat premii la tenis de masă? Nu putem să recompensăm un gânditor cum este Andrei Pleşu, care a primit recunoaştere internaţională pentru opera sa? Nu se cuvine ca Varujan Vosganian să fie pe această listă, în condiţiile în care remarcabilul său roman, Cartea şoaptelor, a fost tradus în zeci de limbi şi a primit numeroase premii internaţionale?!

Sigur că statul român este condus mai degrabă cu muşchii şi cu picioarele, decât cu creierul şi cu inteligenţa. O ţară ca nu cultivă inteligenţa şi valorile culturale, un popor care îşi dispreţuieşte creierele şi valorile imateriale rămâne într-un stadiu binemeritat de primitivism.

Ca o concluzie – statul român are obligaţia de a-i oferi o rentă viageră lui Radu Aldulescu. Iar opinia publică ar trebui să ofere omului care a semnat documentele de scoatere a acestuia pe stradă o palmă peste obraz. E o ruşine naţională când un mare scriitor trebuie să cerşească pentru a supravieţui.

Doru Pop este conferențiar universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.