#proiecteremarcabile: Educație pentru copiii cei mai lipsiți de șanse – de la la proiecte locale la program public

Absolut remarcabilul proiect „Fiecare copil în grădiniţă“ inițiat de Asociația OvidiuRo, care i-a căutat și fondurile necesare timp de cinci ani, a fost promovat la statutul de program naţional, în contul bugetului public.

Istoria proiectului și cum îl povestesc absolut remarcabilele Maria Gheorghiu și Leslie Hawke – de ce ai servi o astfel de cauză socială și cum trebuie s-o faci.

până aici

Misiunea OvidiuRo este ca fiecare copil sărac din România să beneficieze de educație timpurie de calitate și să devină, astfel, un membru activ al societății.

Argumentarea OvidiuRo pentru transformarea proiectului „Fiecare copil în grădiniță” în program național.

29 octombrie 2015: Asociația OvidiuRo anunță promulgarea, prin decretul prezidențial nr. 782 / 28 octombrie 2015, a legii privind stimularea participării în învățământul preșcolar a copiilor provenind din familii defavorizate. Legea preia, la nivel de metodologie, mecanismul programului Fiecare Copil în Grădiniță (FCG), pilotat în ultimii 5 ani de Asociația OvidiuRo în 43 de comunități din România. Astfel, conform unei evaluări inițiale a Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, 111.000 de copii din familii defavorizare vor putea beneficia de tichete sociale condiționate de prezența la grădiniță.

15 aprilie 2015:  Fondatoarele Asociaţiei OvidiuRo, Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke, au semnat acordul de parteneriat cu ministrul Educaţiei, Sorin Mihai Cîmpeanu, şi ministrul Muncii, Rovana Plumb.

Faptul că două instituţii publice-cheie îşi declară susţinerea pentru implementarea programului «Fiecare Copil în Grădiniţă» la nivel naţional este un pas mare pentru toţi copiii săraci din România, care merită o şansă la educaţie şi la o viaţă mai bună. Ne bucurăm că, prin acest acord, putem continua colaborarea nu doar cu Ministerul Educaţiei, cu care suntem parteneri din 2010, ci şi cu Ministerul Muncii, cu care colaborăm pentru combaterea sărăciei. – Maria Gheorghiu.

În spatele acestei iniţiative care a ajutat până acum peste 3.000 de copii din România şi care va putea ajuta în următorii ani alţi zeci de mii de copii, se află o româncă şi o americancă: învăţătoarea Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke – care refac o istorie de 15 ani pentru Adevărul de Weekend. Fragmente.

Povestea OvidiuRo şi a programului „Fiecare copil în grădiniţă“ a rezultat dintr-o întâlnire ce a avut loc între aceste două doamne. Leslie Hawke spune că dacă nu ar fi cunoscut-o pe Maria în 2001, când a venit cu o organizaţie umanitară în România, nu ar fi rămas în ţara noastră. Pe scurt, a fost impresionată de devotamentul cu care o mână de dascăli se luptau să-i înveţe carte pe copiii săraci care trăiesc din cerşit. (…)

Ioana Nicolescu/ Adevărul de Weekend: Care este problema cu educaţia românească?

Maria Gheorghiu: E o problemă generală cu educaţia şcolară la noi, o problemă care ţine de resurse, educaţia ne costă. Cine are bani şi înţelege că trebuie să-şi susţină copiii investeşte în educaţia privată a acestora. Aşa trec copiii de examenele naţionale, altfel nu au nicio şansă, poate doar cei care sunt foarte inteligenţi şi conştientizează că trebuie să muncească, să înveţe. Sunt trei actori principali în sistemul de educaţie: elevii, profesorii şi părinţii.

De ce nu se împacă aceştia între ei în mediile defavorizate?

Leslie Hawke: Să ştiţi că este un mit că părinţii dezavantajaţi economic şi social nu vor să-şi dea copiii la şcoală. Desigur, există un procent de oameni care nu fac asta, nu fac ceea ce ar trebui să facă, în orice cultură e valabil, însă, să ştiţi că majoritatea oamenilor vor să-şi ajute copiii, să le ofere un viitor mai bun decât al părinţilor lor. Problema este că părinţii foarte săraci au un număr mare de obstacole în drum, cum ar fi să le procure copiilor haine, pantofi pentru mers la şcoală şi rechizite. Aici intervenim noi, le spunem că vrem să facem tot posibilul să-i ajutăm să-şi trimită copiii la şcoală. Nu cred că ceea ce îi motivează pe părinţi sunt tichetele de 50 de lei, probabil asta le atrage atenţia la început, dar nu asta îi motivează să-i aducă pe micuţi la grădiniţă în timpul iernii, prin zăpadă şi viscol, să străbată câte doi kilometri în fiecare zi, spre exemplu. Deja drumul nu mai merită cei 50 de lei, părinţii ajung să vadă o valoare mai mare în acest efort, dincolo de valoarea unui tichet social.

Maria Gheorghiu: Ceea ce facem noi este să le dăm o şansă egală la educaţie la început de viaţă. Dacă începi în urma celorlalţi copii, eşti automat cu un pas în urma lor. Dacă vin la grădiniţă de mici, atunci nu vor avea probleme de adaptare când ajung în clasa pregătitoare fiindcă vor fi deja obişnuiţi să meargă la şcoală în fiecare zi.

Cu ce probleme se confruntă copiii din mediile defavorizate? Ce obstacole în plus au ei?

Leslie Hawke: Una din probleme este că nu îşi dezvoltă un vocabular la fel de vast ca al celorlalţi copii, asta fiindcă părinţii lor nu sunt educaţi şi nici nu au cărţi în casă, deci nu sunt expuşi la atâtea poveşti precum ceilalţi copii care vin dintr-un mediu normal social. Dar, dacă merg la grădiniţă, diferenţa nu va fi atât de mare. Practic, aceşti copii nu au aproape nicio şansă să termine şcoala primară dacă nu au parte de mult ajutor. Până recent, statul nu s-a preocupat foarte mult de asta. Lucrurile au început să se schimbe, însă. Parlamentul a înţeles că acest mediu social are natalitatea cea mai ridicată şi că aceşti oameni trebuie educaţi, altfel lucrurile vor fi foarte dificile din punct de vedere economic pentru toată ţara. De asemenea, mai există un element al societăţii despre care nu prea se vorbeşte şi despre care am putea spune că este parţial de vină pentru această problemă: este vorba de biserică. Biserica Ortodoxă Română nu spune nimic despre importanţa educaţiei. (…)

Să ne întoarcem la început, cum v-aţi implicat în toată povestea aceasta? Aţi crescut în SUA în anii ‘60 când a apărut în scenă Martin Luther King şi toată mişcarea pentru egalitate socială care a schimbat societatea americană atunci. Puteţi să ne povestiţi despre influenţa acelei perioade asupra educaţiei dumneavoastră?

Leslie Hawke: În primul rând, am crescut într-o familie care nu avea aceleaşi prejudecăţi rasiale pe care le aveau majoritatea familiilor din Sud. Bunicii mei au venit în Texas din Alabama şi chiar dacă au întâlnit acolo celebrul Ku Klux Klan care îi reprima pe afro-americani, părinţii şi bunicii mei s-au ţinut departe de genul acesta de manifestaţii care aveau loc atunci. Aveau o atitudine foarte diferită, iar mie, încă de mică, mi s-a părut că viaţa este orânduită nedrept. Ca să înţelegeţi, segregarea rasială era de aşa natură încât eu nu văzusem copii afro-americani când eram mică, ştiam că locuiesc pe undeva pe la marginea oraşului, dar nu îi văzusem. Peste tot domina percepţia că acestor oameni nu le pasă de educaţie, că sunt murdari, că nu poţi avea încredere în ei, că mint, că fură şi tot aşa. Când am venit prima dată în România ca voluntar, am auzit exact aceleaşi lucruri despre ţigani. Românii spuneau despre ei aceleaşi lucruri pe care americanii albi le spunea despre negri în Sud. Nu-mi venea să cred ce aud, spre exemplu, când m-am dus în Bacău, autorităţile mi-au spus că elevii din familiile sărace nici nu prea vor să meargă la şcoală. Le-am propus să începem un program de susţinere a familiilor acestor copii, în special a mamelor, pentru ca aceşti copii să nu mai fie trimişi la cerşit în stradă.

Şi ce s-a întâmplat?

Leslie Hawke: Interesant a fost că autorităţile nu s-au opus, dar atitudinea a fost ceva de genul „Da, bine, încearcă tu asta, sunt fonduri americane, oricum“. Acolo am cunoscut-o pe Maria, care avea experienţă în sistem şi ştia cum să lucreze cu aceşti copii. Mi-a explicat că pentru copiii care au fost lăsaţi în urmă trebuie o clasă specială de recuperare, nu poţi să-i integrezi direct în clasa care corespunde vârstei lor. La vremea aceea, era chiar destul de nasol fiindcă după doi ani de absenţă de la şcoală, nu aveai practic cum să te mai întorci. Am creat împreună cu Maria un program tip „A doua şansă“. Rezultatul a fost că au venit la noi profesori care doreau să facă ceva similar în comunitatea lor. Am continuat aşa vreo zece ani, abia în 2009-2010 am zis că ne trebuie un program naţional. Ideea era să ajutăm comunităţile care vor să-şi dea copiii la şcoală. Am avut din start vreo 100 de cereri din toată ţara şi de atunci încolo a tot crescut proiectul. Din cauza lipsei de educaţie, nu vezi oportunităţi care sunt chiar în faţa ta, fiindcă nu ştii să le recunoşti. Lumea lor e foarte mică şi normal că opţiunile pe care le văd sunt puţine.

Puteţi să ne descrieţi contextul social al familiilor care se înscriu în program?

Maria Gheorghiu: Aceşti oameni sunt prinşi într-un cerc vicios: dacă eşti sărac nu ai parte de o educaţie completă şi fără asta, lucrezi ca zilier, nu ai cum să-ţi obţii un loc de muncă decent şi stabil. De asemenea, din cauza lipsei de educaţie, nu vezi oportunităţi care sunt chiar în faţa ta, fiindcă nu ştii să le recunoşti. Lumea lor e foarte mică şi normal că opţiunile pe care le văd sunt puţine.

Leslie Hawke: Da, în plus, toată lumea pe care o cunoşti este exact în aceeaşi situaţie ca tine şi ajungi să crezi că aşa este viaţa. E un citat celebru al unei femei afro-americane care a ajuns chirurg generalist şi care a spus că atunci când era mică nu ştia că o femeie de culoare poate să fie secretară, cu atât mai puţin profesor sau doctor. Ca să ai succes, ai nevoie de exemplul unei persoane care a făcut ceva cu viaţa ei.

Maria Gheorghiu: Nu e ca şi cum nu se uită la televizor şi nu văd că sunt oameni care reuşesc, doar că au impresia că oamenii de succes sunt cumva făcuţi din altă stofă decât ei, descurajarea e acolo din start pentru ei şi se limitează pe ei înşişi. De asemenea, am observat că fetele se căsătoresc pe la 13-15 ani şi au copii foarte devreme, deja până la 20 de ani, au şi câte trei copii. Ce slujbă poţi să-ţi găseşti când ai acasă trei copii mici? Nu poţi să-i iei cu tine la muncă, nu-ţi permiţi să plăteşti o bonă care să stea cu ei, e foarte dificil pentru mame să iasă din acest cerc vicios.

Copiii aceştia înţeleg sărăcia în care trăiesc?

Leslie Hawke: Observă că sunt oameni în sat care nu sunt atât de săraci ca ei, care nu se zbat de pe o zi pe alta cum fac părinţii lor. Dar au întrebat vreodată: „noi de ce nu suntem ca alţi oameni“?

Leslie Hawke: Da, i-am auzit punând această întrebare şi mămicile le spuneau „Aşa a vrut Dumnezeu“. Mai bine zis aşa a dat omul…

Maria Gheorghiu: Da, dar asta este abordarea lor, e o acceptare a sorţii lor, aşa o percep ei. Niciunul din noi nu am avea vreo şansă într-un astfel de context.

Şi profesorii cum cooperează?

Maria Gheorghiu: Le este greu în special când au clase supraaglomerate şi când au mulţi copii la un loc, copii care nu au mai fost niciodată într-un mediu organizat. Copiii sunt mai agitaţi în primele zile, unii plâng, au nevoie să stea mămicile cu ei în primele săptămâni ca să nu se simtă abandonaţi. Din păcate, şcoala românească nu pregăteşte profesorii în acest sens, să-i înveţe să controleze o clasă în funcţie de nevoile fiecărui copil în parte, în special în zona de grădiniţă. Educatorii se văd mai mult ca supraveghetori.

Când încep să se vadă rezultatele?

Leslie Hawke: Un astfel de program trebuie să se deruleze ani de zile pentru ca societatea să vadă concret beneficiile lui, educaţia unui om este o muncă laborioasă şi de lungă durată, rezultatele nu se văd de azi pe mâine. Chiar dacă au reuşit prin acest program să meargă la grădiniţă, noi nu avem de unde să ştim acum ce se va întâmpla cu ei în viaţă. Trebuie să continui efortul acesta. Diferenţa se vede la clasa pregătitoare. Când ajung acolo, copiii care au trecut prin grădiniţă se adaptează mult mai uşor, mintea le merge mai repede, prind mai uşor lecţiile.

După 15 ani de muncă socială în România, cum priviţi în urmă?

Leslie Hawke: Sincer, ceea ce fac acum este de departe activitatea care a însemnat cel mai mult pentru mine din punct de vedere emoţional şi ca împlinire. Încercăm să facem ceva, avem o ţintă foarte bine stabilită, să facilităm accesul la educaţie pentru cât mai mulţi copii. Dar ne-a luat ani de zile de muncă de teren ca să ne dăm seama că aceasta este direcţia noastră.

Strategia Europa 2020 cere ca România să reducă abandonul şcolar de la 17% la 11% în următorii cinci ani. Vi se pare fezabilă această ţină?

Leslie Hawke: Pentru 2020, nu, dar pentru 2030, da. Din păcate, fiindcă strategia are un timp foarte scurt de implementare, autorităţile nu s-au concentrat atât de mult pe educaţia preşcolară, fiindcă rezultatele se vor vedea mult mai târziu. Însă cred că noi ar trebui să ne concentrăm de acum pe acest segment de vârstă, fiindcă mai încolo va fi prea târziu pentru aceşti copii şi tot ce vom face este să continuăm să târâm problema după noi generaţie după generaţie.

CITIŢI ŞI: Minunea de la Iazu, satul în care ţiganii îşi trimit copiii să descopere Universul: “Noi nici nu ştiam de aşa ceva!”

Într-o comunitate de romi din judeţul Dâmboviţa, numărul copiilor care vin la grădiniţă creşte de la an la an, iar abandonul şcolar a fost redus aproape la zero. Este o poveste fascinantă despre ambiţie şi speranţă, în care o mână de oameni săraci se străduiesc să spargă toate prejudecăţile construite pe seama lor. (…)

În vidul lăsat de incompetenţa autorităţilor, tot mai multe fundaţii independente, sprijinite de donaţii şi de finanţări externe, se zbat să reducă proporţiile dezastrului. Romii din Iazu au profitat de acest ajutor. La începutul anilor 2000, Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor le-a construit o grădiniţă şi le-a oferit copiilor o masă pe zi. Apoi, începând cu 2014, Asociaţia OvidiuRo a demarat, la Iazu, programul „Fiecare copil în grădiniţă“, prin care familiile sărace primesc în fiecare lună bonuri valorice, dar numai pe baza tabelelor de prezenţă care atestă că şi-au adus copiii la ore. Înainte ca toate acestea să existe, grădiniţa din Iazu era frecventată de mai puţin de 30 de copii. Acum sunt peste 180 care îi calcă pragul în fiecare zi! (…)

Ademeniţi de programele fundaţiilor, romii din Iazu s-au conformat, la început, cu inima îndoită. Şi-au dus copiii la grădiniţă şi i-au văzut întorcându-se mai luminaţi la faţă şi povestind tot felul de lucruri. A început să le placă şi lor. Postura aceasta de părinţi care îşi trimit copiii să înveţe i-a făcut să se simtă mai importanţi şi a adus o brumă de sens în universul lor guvernat de neajunsuri. (…)