#ideidedezvoltare, la firul ierbii: În căutarea şcolarilor pierduţi

De mare importanță tema abordată de dosarul ediției nr 612 (5-11 nov 2015) a Dilemei vechi: În căutarea şcolarilor pierduţi.

sumarul dosarului

.
extrase

Dincolo de cifre – argument

Calitatea unui sistem de educaţie este reflectată prin două categorii mari de indicatori. Primul este cel de participare, iar aici intră, ca indicatori negativi, absenteismul, abandonul şcolar şi rata de părăsire timpurie a şcolii, iar ca indicatori pozitivi, rata de supravieţuire într-un ciclu şcolar, rata de trecere de la un ciclu şcolar la altul etc. Al doilea depinde de rezultatele la evaluările şi examenele naţionale, la evaluările internaţionale – PISA, TIMSS, PIRLS –, de rata de absolvire a unui nivel de învăţămînt care oferă calificări pentru piața muncii, de rata șomajului în rîndul absolvenților etc. Așadar, un sistem este cu atît mai bun cu cît menţine participanţii la educaţie cît mai mult timp în sistem: nivelul de educaţie absolvit se corelează pozitiv cu veniturile personale, cu starea de sănătate, cu posibilitatea de angajare. Mai concret, în România, fiecare an de educație în plus îți crește veniturile cu 8%, reduce șansa de a fi bolnav cu 8% și crește șansele de angajare tot cu 8% (conform studiului UNICEF despre „Costurile investiției insuficiente în educație“). De asemenea, un sistem e cu atît mai bun cu cît obține, la acești participanți, rezultate ale învățării cît mai bune. În ultimul timp, rezultatele la PISA sînt cele luate în considerare, de cele mai multe ori. Inclusiv „Strategia EU 2020“ a fixat ca țintă, la nivel european, reducerea procentului de tineri cu performanțe slabe la PISA la 15%. Dacă am atinge această țintă, cîștigul pentru România ar fi, pînă în 2090, de 2571 de miliarde de euro, reprezentînd 1150% din PIB-ul din 2010 (conform „The Cost of Low Educational Achievement in the European Union“).

Dincolo de aceste date furnizate de Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățămîntul Preuniversitar – ARACIP, avem un sistem de învățămînt din ce în ce mai blamat în ultima vreme, fiindcă opinia publică a devenit, în sfîrșit, sensibilă la subiectul educație. La nivel național avem strategii, însă nu există metode de implementare sau lucrurile se mișcă greu. Doar 4% din PIB este alocat educației. Și mai avem organizații nonguvernamentale care se implică, accesînd fonduri europene. Despre o parte din rezultatele lor, dar și despre problemele „sistemului“ veți citi în acest Dosar. – Adina Popescu

#

Cît ne costă abandonul şcolar

De zece ani încoace, fiecare Guvern promite 6% din PIB pentru Educaţie. Pentru că nu s-a întîmplat astfel, un ministru şi-a dat demisia, iar toţi ceilalţi au promis că vor obţine mai mulţi bani pentru învăţămînt la fiecare rectificare bugetară.

Cît ne costă, în termeni reali, lipsa investiţiilor în educaţie? Are abandonul şcolar efecte directe asupra economiei? Da, spun deopotrivă sociologii şi experţii în economia educaţiei. Abandonul şcolar nu este numai o problemă socială, cum sînt cei mai mulţi dintre noi tentaţi să creadă la prima vedere. Abandonul şcolar are efecte directe în economie.

Persoanele care renunţă la şcoală sînt, de fapt, viitorii asistaţi social. Un calcul simplu, pe baza datelor de la Institutul Naţional de Statistică, arată că a¬nual părăsesc sistemul de educaţie primar şi secundar aproximativ 40.000 de copii, 24.000 de copii din învăţămîntul primar şi 16.000 din gimnaziu. Asta înseamnă că, în ultimii 25 de ani, aproximativ un milion de români s-au aflat în această situaţie. Fără opt clase absolvite, aceste persoane nu se pot angaja niciodată cu carte de muncă pe perioadă nedeterminată. Ca urmare, ei pot fi cel mult muncitori necalificaţi. Ceea ce înseamnă că veniturile lor sînt mai mici, taxarea pe veniturile obţinute de ei e mai mică, iar în final contribuţiile la bugetul social din partea lor sînt mai mici.

Doar 10% din cei care abandonează şcoala se mai întorc

Persoanele care abandonează şcoala de timpuriu nu numai că plătesc mai puţin la buget, dar consumă din acest buget. O mare parte dintre oamenii fără şcoală ajung în grija sistemului de asistenţă socială. Datele Organizaţiei Salvaţi Copiii arată că numai o mică parte dintre cei care părăsesc şcoala, aproximativ 10%, se reîntorc la şcoală mai devreme sau mai tîrziu. Dar şi acest lucru înseamnă costuri şi finanţare pentru integrare şcolară, precum şi dificultăţi de integrare.

Economiştii spun că abandonul şcolar se poate măsura în termeni de eficienţă a muncii. Cei care părăsesc de timpuriu şcoala au, de fapt, o contribuţie redusă la formarea bunului public. În plus, la o populaţie îmbătrînită, aşa cum prevăd statisticile că va avea România, va fi din ce în ce mai greu pentru companii să găsească angajaţii potriviţi. Peste 40 de ani, aproximativ 65% din populaţia României va avea vîrste de peste 65 de ani, potrivit statisticilor Eurostat.

Prevenirea abandonului şcolar aduce costuri mai mici pentru bugetele sociale şi de sănătate. Un an în plus de şcoală creşte veniturile individului cu 8-9%, reduce riscul de a deveni şomer cu 8% şi cel de apariţie a unor probleme grave de sănătate cu 8,2%.

Cu cît ar creşte PIB-ul după alocarea a 6% din PIB pentru educaţie

Experţii în educaţie arată că alocarea a 6% din PIB în sistemul de educaţie ar duce la o creştere economică de aproximativ 3% anual. Asta înseamnă că, cel puţin teoretic, dacă din 2016 s-ar investi acest procent, atunci, în 2025, PIB-ul ar fi cu 9-12% mai mare decît este acum. Cu toate acestea, comparativ cu celelalte ţări europene, România are unul dintre cele mai mici procente din PIB alocate sistemului de educaţie. Anul acesta, cu tot cu fondurile europene, educaţia primeşte aproximativ 4% din PIB. Asta în timp ce în Danemarca, Portugalia, Suedia, Cipru şi Slovenia cheltuielile pentru educaţie au procente cuprinse între 6,5-7,1% din PIB.

Argumentele privind investiţia în educaţie pot continua, dar atîta vreme cît interesul nu va fi unul real, situaţia nu se va schimba. Cei 366.000 de copii cu vîrsta între 3-17 ani care în 2013 nu urmau nici o formă de învăţămînt, preşcolar, primar, gimnazial, liceal sau profesional, vor rămîne în continuare pe dinafară.

O mică parte dintre ei pot fi ajutaţi de către organizaţiile neguvernamentale prin programe speciale. Organizaţia Salvaţi Copiii are un astfel de program, Festivalul Brazilor de Crăciun, în cadrul căruia se strîng fonduri pentru educaţie, prin care ajută anual 2000 de copii proveniţi din medii defavorizate. În total, în cele paisprezece ediţii, au fost strînşi trei milioane de euro, prin care au fost ajutaţi 23.260 de copii să-şi continue studiile. Anul acesta, Festivalul Brazilor de Crăciun are un start special, un Manifest pentru Dreptul la Educaţie, prin care actorii din sistem să conştientizeze care sînt problemele urgente ale sistemului. Manifestul pune pe agenda publică zece priorităţi pentru îmbunătăţirea sistemului de educaţie, printre care 6% din PIB pentru educaţia din România, acces gratuit şi universal la educaţie pentru toţi copiii, dar şi pregătire corespunzătoare pentru profesori. Educaţia trebuie susţinută prin toate canalele, deoarece de ea depinde viitorul României. O ştire de zilele trecute reamintea că, în perioada interbelică (1938-1939), statul aloca educaţiei 17,5%. Dacă atunci se putea, acum, în 2015, de ce nu e posibil?

Pentru a semna petiţia intraţi aici: http://www.petitieonline.com/manifest_pentru_dreptul_la_educatie

Andreea Ofiţeru este jurnalistă. În prezent lucrează la Organizaţia Salvaţi Copiii, unde este coordonator de comunicare.

#

A doua șansă pentru părinți înseamnă prima șansă pentru copiii lor – interviu cu Daniela VIŞOIANU

Ce reprezintă proiectul „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“?

Daniela VIŞOIANU: Proiectul a fost implementat de asociaţia C4C – Communication for Community, în parteneriat cu Inspectoratele Școlare Călăraşi, Prahova şi Gorj, şi am realizat activităţi în 13 comunități defavorizate din regiunea Sud Muntenia. Obiectivul proiectului a fost să recrutăm şi să readucem la şcoală, ca măsură corectivă în politicile de recuperare a efectelor părăsirii timpurii a şcolii, un număr de 377 de persoane, iniţial între 18 şi 25 de ani, iar ulterior plaja de vîrstă s-a lărgit şi la peste 25 de ani. Este vorba despre persoane adulte care au părăsit şcoala cu cel puţin trei ani în urmă şi care au dorit să se reintegreze, să parcurgă un nivel de şcolarizare acceptabil, astfel încît să aibă cel puţin un document de studiu relevant ca identitate socială. Un alt rezultat atins prin astfel de proiecte de tipul „A doua șansă“ este că, dincolo de documente, de hîrtii şi de înscrierea la şcoală, motivaţia multora dintre beneficiarii proiectului nostru a fost efectiv abilitatea de a şti să scrie şi să citească, precum şi abilităţi matematice minimale care să contribuie la îmbunătăţirea vieţii lor de zi cu zi. (…)

În ce măsură este necesară o susținere financiară pentru cei care beneficiază de „A doua șansă“ pentru a merge la școală?

Sînt două aspecte: unul care ţine de realitate şi unul chestionabil. Primul este faptul că există persoane care se înscriu la începutul anului şcolar şi care după aceea îşi răresc prezenţa sau abandonează. Peste iarnă nu au cu ce să se îmbrace sau să se încalţe, ca să parcurgă distanţă de acasă şi pînă la şcoală. Ei pot improviza ceva prin curte, desigur, dar cînd se duc la şcoală ar vrea să aibă nişte „resurse“, cum ar fi încălţări cît de cît decente. Urmează primăvara, atunci cînd cei mai mulţi dintre ei se orientează către muncile agricole, către cîmp sau către grădina proprie, sau către activitatea de zilier, lucrează în grădinile altora pentru că din această activitate mănîncă şi îşi asigură un venit pentru familie. În comunităţile în care am lucrat, banii pe care i-au primit de la noi pentru subvenţii sau pentru premii, în funcţie de rezultatele şcolare pe care le-au obţinut, au contat în decizia de a permite participarea lor la şcoală, inclusiv din partea celorlalţi membri ai familiei. Ne referim aici în mod special la femei care au primit acceptul şi susţinerea familiei de a merge la cursuri, în condiţiile în care au avut acces la aceste subvenţii. Aceasta este realitatea financiară a României de astăzi, de care trebuie să ţinem cont. Aspectul problematic este cel al proiectelor POSDRU care i-au educat într-un fel pe aceşti beneficiari necăjiţi, năpăstuiţi, că vor avea şi o compensaţie financiară pentru participarea la aceste programe. Din toate conversaţiile pe care le-am avut noi şi cu alte ONG-uri care cunosc situaţia „la firul ierbii“, ne-am dat seama că e nevoie de astfel de stimulente. E nevoie, de exemplu, de stimulente financiare pentru familie, pentru ca un copil să meargă la grădiniţă. De aceea, este o veste bună faptul că, la începutul lunii octombrie, Parlamentul a aprobat ca proiectul „Fiecare copil la grădiniță“, implementat de OvidiuRo, organizație membră a Coaliției pentru Educație, să devină program de interes național, finanțat de la bugetul de stat. Astfel, prin acest program, care și-a dovedit eficiența în zonele unde a fost implementat, pentru o lună de prezență integrală a copilului la grădiniţă, vor fi acordate tichete sociale de 50 de lei familiilor defavorizate. Familia primeşte un tichet social de 50 de lei. Beneficiul pe care îl creează în sistem participarea la grădiniţă este unul incontestabil – se ştie că, dacă un copil are acces la educaţie timpurie, riscul de abandon ulterior este mai mic pentru că se integrează de la o vîrstă mai fragedă.

Cum a fost proiectul „pe teren“?

Am lucrat pe teren cu 15 mediatori şcolari şi cu aproape 20 de cadre didactice. Am văzut învăţătoare minunate care au lucrat la clasă cu aceşti oameni cu mintea extrem de deschisă, depăşind majoritatea prejudecăţilor cu care noi venim de „la oraş“, de la centru, de la Bucureşti. Cu oamenii aceştia se lucrează greu pentru că primul exerciţiu pe care trebuie să-l faci este acela de a te goli de prejudecăţile pe care le ai şi de a fi cît mai aproape de ei, în realitatea lor. Cadrele didactice pe care le-am avut la clasă sînt de acolo, din comunitate, şi sînt o resursă care merită valorificată şi susţinută mai mult, inclusiv prin politici guvernamentale. Se văd nişte rezultate şi li se îneacă vocea de emoţie cînd ne spun, de pildă, „Uite, avem o tînără mamă la şcoală care are doi copii acasă şi a învăţat să scrie şi să citească!“ și se vede inclusiv în prezența copiilor ei la școală și în rezultatele lor efectul pe care l-a avut școala asupra mamei. Iar în toamnă nu mai pot să o aibă din nou la şcoală, s-o integreze din nou, stau şi aşteaptă şi vor să înţeleagă de ce nu are ministerul nici un tip de reacţie sau de intervenţie.

După anul 2009, rata de părăsire a şcolii în mediul rural s-a dublat. Cred că un efect al crizei economice pe care nu l am sesizat imediat, ca societate, a fost şi acesta, al înmulţirii cazurilor de părăsire a şcolii, la toate nivelurile. Nu a fost anticipat, nici luat în considerare, nu au existat măsuri corective. Sigur, au existat cîteva proiecte POSDRU, implementate repede. Pe teren asta a fost una dintre surprize. Am avut emoţii cu realizarea grupului-ţintă pentru că în înregistrările inspectoratelor şcolare nu erau în evidenţă un număr foarte mare de persoane care să fi părăsit şcoala. Surpriza a venit pornind de la numărul mai mare de persoane pe care le-am găsit şi care ar fi vrut să beneficieze de proiect, pe toată durata celor două semestre de implementare. Partea bună a fost că au continuat să vină, practic s-au adus unii pe alţii la şcoală. (…)

Ce posibilități concrete există pentru cei care au abandonat școala și doresc să se întoarcă, la un moment dat?

Noi, ca stat, nu avem politici de trasee paralele în educaţie. Dacă, de exemplu, un elev de 16 ani e într-o situaţie familială dificilă şi e nevoit să muncească, el ar trebui să aibă acces la o calificare într un sistem profesional valoros, să fie angajat, să se stabilizeze financiar şi ulterior să poată relua şcoala din momentul în care a lăsat-o, în sistem seral sau fără frecvenţă, să-şi termine liceul, să-şi ia bacalaureatul, să aibă acces la studii superioare. Considerăm că, dacă ai părăsit şcoala din clasa a IV-a, trebuie să existe toate reglementările flexibile posibile ca să poţi ajunge să absolvi studii medii și superioare, să ai la dispoziţie posibilităţi şi paliere prin care să te întorci în şcoală şi să recuperezi ceea ce n-ai putut să accesezi la vîrsta la care spune legea că ar fi trebuit să termini clasa a IV-a sau clasa a VIII-a, să zicem. Iar abandonul nu este neapărat o problemă etnică. De fapt, părăsirea timpurie a şcolii e o chestiune asociată sărăciei. Sînt oameni care trăiesc într-o sărăcie profundă şi care locuiesc în localităţi unde nu au nici un fel de viitor, în care nu va exista nici o investiţie, unde nu există locuri de muncă, aşa că orice efort am face noi ca să le recuperăm şcoala sau să le aducem cursuri de calificare în comunele respective, trebuie să fie orientaţi spre un destin de dezvoltare pe care l-ar avea aceste localităţi.

Totuşi, ce i-ar motiva pe aceşti oameni să se întoarcă la şcoală?

Cele mai multe dintre absolventele de „A doua șansă“ care au beneficiat de proiectul nostru sînt tinere mame, iar un motiv pentru a participa este să-și ajute copiii la teme. Aceste mame sînt oarecum în regulă cu statutul lor social, pînă cînd se duce copilul la şcoală şi le zice: „Nu înţeleg ce scrie în cerinţa de la exerciţiul cutare“. Vorbim de clasa I, copilul nu ştie încă să citească. Părintele, pentru prima dată, se confruntă cu situaţia de a-şi asuma ruşinea de a nu fi învăţat ceea ce pare minimal şi ceea ce i se cere copilului lui să facă. Mamele care se reîntorc la şcoală sînt mulţumite din punctul ăsta de vedere. Alte beneficiare sînt motivate de a-și lua permisul de conducere. Acest permis le va da mobilitate și aceasta este o formă de dezvoltare pentru că aduce alte perspective, un alt viitor pentru copiii lor.

Noi, la Communication for Community, ne uităm la proiectele „A doua şansă“ ca la o intervenţie pentru adulţi, dar în care există nişte beneficiari indirecţi importanţi: copiii acestora. E în acelaşi timp o intervenţie importantă pentru comunitate. Altfel ar putea să funcţioneze lucrurile în comunitate, la un moment dat poate să apară chiar şi o investiţie locală, dacă nivelul de inteligenţă, înţelegere şi raportare la ce se întîmplă în jur al membrilor comunităţii creşte. Sînt patru module relevante pentru a doua şansă în ciclul primar: româna, matematica, limba engleză şi tehnologia informaţiei. Aceste persoane învaţă inclusiv să utilizeze minimal un calculator ca să poată să acceseze o informaţie relevantă pentru ele. Beneficiarii proiectului nostru, după ce au prins gustul, au văzut că şcoala poate să fie chiar distractivă. Am avut absolvenţi care au făcut prima lor serbare de Crăciun, la 20-30 de ani, care au spus că e prima serbare din viaţa lor şi că n-au mai avut niciodată acest tip de emoţie.

Daniela Vişoianu este președinta Federației Coaliția pentru Educație. Coordonează mai multe proiecte educaționale în cadrul Asociației C4C – Communication for Community.

plus

Serial Adevărul: În căutarea școlarior pierduți

Adevărul Financiar: Iată România (ne)educată: Cât ne costă de fapt abandonul școlar?