#maritendințe: Dan Dungaciu: “Ameninţare estică va fi minimalizată, iar cea sudică devine majoră. Este nevoie ca România să se repoziţioneze în termeni strategici”

Zeci de ani de pace, corectitudine politică, multiculturalitate, ideea că Europa nu are duşmani, că orice diferenţă este benfică, inocentă şi paşnică – toate acestea au fost aruncate în aer de centurile cu exploziv şi armele Kalașnikov ale celor care au devastat liniştea socială şi mentalul colectiv al oraşului Luminilor – scrie Dan Dungaciu pentru Adevărul.

Şocul a fost ideea că Europa are duşmani, ei există, sunt printre noi, nu i-am asimilat şi nu le-am anesteziat nihilismul (fie el şi religios), şi că victima lor poate fi oricine, oriunde s-ar afla, nu doar cei din redacţiile care publică ostentativ caricaturi discutabile din punct de vedere moral-estetic la adresa Coranului.

Ideea de „prieten” şi „duşman”, atât de dragă unui Carl Schmitt, prinde contur tot mai pregnant în Europa, cu consecinţe, deocamdată, imprevizibile. Apelurile teoretice seducătoare, de genul celor propuse de un Camille Pecastaing despre „estetica violenţei” în ultimul articol publicat în Foreign Affairs, devin irelevante prin tentativa de a „purifica” atentatorul de orice determinaţii etno-religioase. O fi umanist şi dezirabil, dar e prea târziu. Acum vorbim depre altceva şi unii se grăbesc să verbalizeze. Iar omul de stânga, premierul francez Valls, a spus-o franc, în Le Figaro, parafranzându-l pe conservatorul Samuel Huntington: „c`est un combat de civilisation”.

Poate cea mai anti-americană ţară din Europa, cu obstinaţie şi metodă, indiferent că vorbim despre stânga sau de dreapta (De Gaulle, autorul faimoasei formule a Europei de la Atlantic la Urali, a avut drept imbold major tot anti-americanismul), ajunge astăzi să fie comparată cu SUA. Şi pe bună dreptate. Căci singura grilă adecvată de lectură al teribilului carnagiu de la Paris nu poate fi decât cu evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii. Şi asta prin mizele atacatorilor şi consecinţe naţionale sau globale.

Atacurile din restaurante, cafenele, stadioane au arătat un lucru de o evidenţă înfiorătoare: Franţa, precum America, nu a fost lovită pentru CE FACE – de la caricaturile lui Charlie Hebdo până la politică externă şi lovituri militare în Siria sau Shahel. Franţa, precum America, a fost lovită pentru CE ESTE – mod şi stil de viaţă, valori, separaţie între biserică şi stat. Diferenţă crucială!

Căci dacă aşa stau lucrurile, asta înseamnă că Franţa, la fel precum America, şi întreaga civilizaţie euroatlantică, sunt şi vor rămâne inamic existenţial oricum ar proceda. Oricum şi-ar contura discursul şi politica externă. Suntem în plin existenţialism geopolitc.

În acest context, discuţiile tehnice sunt importante doar ca punct de plecare. Cine a lovit? Celule izolate aflate şi conservate pe teritoriul Franţei? A fost o acţiune coordonată şi realizată de un centru din afara Franţei? Este o combinaţie între cele două posibilităţi? Răspunsurile sunt, fireşte, de interes şi menită să coordoneze, tehnic, contra-reacţia.

În ajunul loviturii, Franţa tocmai îşi trimitea portavionul Charlles de Gaulle în Golful Persic pentru implicarea în confrutarea din Siria, şi avea deja circa 1.000 de cetăţeni plecaţi să lupte în Siria şi Irak (dintre care s-au întors cam 250). Iar anterior atacului din Paris, ministrul de Interne vorbea despre 370 de arestări menite să oprească o serie de atacuri conexe terorismului.

Dar aspectele tehnice nu sunt esenţiale pentru a defini tabloul. Nu conteză cine a fost artizanul loviturilor, ce capacitate de acţiune are „statul islamic”, ci modul în care va fi perceput inamicul. Publicul l-a identificat deja, iar unii politicieni europeni, cu şanse din ce în ce mai mari la deciziile naţionale, ulterior continentale, au spus-o deja explicit: este Islamul radical, care trebui identificat şi eliminat. Precum Voltaire acum două veacuri, tot un element religios (sau identificat ca atare) devine inamicul concret al unei Franţei şi, poate, al unei Europe exasperate. Că e adevărat sau fals, că există nuanţe ascuse îndărătul celor circa 130 de victime – e altă discuţie. În fond, existau nuanţe şi pe vremea lui Voltaire.

E cert însă că, dincolo de nuanţe, vor fi consecinţe politice: voturi în Europa pentru partidele care vor defini „Infamul” ca atare, retincenţă din ce în ce mai sporită faţă de emigraţie (Polonia a anunţat deja că ideea de cote e caducă după tragedia din Paris), remodelări de strategii şi alianţe militare. Căci e clar că dacă ai identificat duşmanul, iar presiunea publică (şi electorală), e de nestăvilit, trebuie să fie şi consecinţe.

Cuvântul război s-a auzit tot mai des în ultimele zile. L-a rostit de la început Preşedintele Franţei, chiar şi Papa a vorbit despre evenimente ca despre un episod din cel de-al treilea război mondial. Ideea e nu doar dacă se va porni sau nu o acţiune militară, ci cum va arăta ea? Va fi o acţiune unilaterală a Franaţei? Greu, căci are nevoie de avizul Consiliului de Securitate, iar Rusia e acolo. Va fi o alianţă? Ce fel de alianţă? (Doar) europeană?

Dacă e aşa, e clar că nu va fi suficient. Ca să loveşti un asemenea inamic ubicuu şi greu de localizat, ai nevoie de sprijin şi de aliaţi, aşa cum a avut şi America după tragedia din 9/11, lovită şi ea de un actor omniprezent şi nonstatal, căreia trebuie să îi facă faţă într-o confruntare fără precedent. La fel precum America, ai nevoie şi de NATO.

Când spui NATO, spui Articolul 5, celebra ilustrare a principiului celor trei muşchetari: toţi pentru unul, unul pentru toţi. Articolul 5 înseamnă deci că dacă un membru NATO este atacat, Alianţa este atacată şi va reacţiona colectiv. În principiu, Franţa poate solicita ea activarea Articolului 5 sau se poate proceda mai subtil, ca în cazul american. Atunci, jucătorul principal a fost Marea Britanie, care şi-a mobilizat colegii europeni, care, l-a unison, au „oferit” Americii activarea articolului 5. După care NATO a intrat în „războiul contra terorismului”. Întrebarea care s-a pus cu temei este cine va fi acum Marea Britanie a Franţei? Iar răspunsul sugerat a fost… America! America ar putea să facă pentru Franţa ceea ce Marea Britanie a făcut pentru ea, respectiv ceea ce Kori Schake de la Foreign Policy numea „leading from behind”.

Cum se poate face asta, dincolo de această diplomaţie subtilă a „conduceri din spate”? Franţa ar trebui să ceară acum aplicarea Articolului 4 al Tratatului de la Washington, respectiv convocarea şi consultarea celor 28 de diplomaţi permanent ai statelor NATO de la Bruxelles, care, în urma evaluării şi a hotărârii politice, să ia decizia invocării Articolului 5 şi a atacului în afara teritorilui NATO, pe baza unor argumente de tip: afectarea spaţiului strategic al NATO, semnificaţia agresiunii, nivelul de pericol, percepţia publică a ameninţării, consecinţele inacţiunii etc.

Deşi când Turcia a solicitat asta, în 2014, ca urmare a unor atacuri pe teritoriul ei, nu a primit satisfacţie (iar Spania nu a solicitat acest lucru după atentatele de la Madrid), astăzi sunt alte condiţii politice şi strategice în joc, iar intervenţia NATO în Afaganistan este un precedent.

Dacă se activează Articolul V, următorul pas pentru legalizarea internaţională a unei intervenţii este solicitarea acordului ONU, deci al Consiliului de Securitate (demersurile pot fi girate tot de SUA, aşa cum a făcut Marea Britanie după 9/11).

Cum se poate obţine acesta? S-a vorbit despre o „coaliţie deschisă” (James Stavridis), condusă de NATO, care are din acest punct de vedere experienţa Afganistanului. În plus, acordul Consiliului de Securitate s-ar putea obţine dacă această „coaliţie deschisă” ar fi suficient de amplă şi de laxă încât să fie inclusă şi… Federaţia Rusă. Moscova, blamată până mai ieri, poate deveni astăzi mai umană sau „umanizată” de atrocităţile de la Paris, comise de un actor în comparaţie cu care oricine, aproape, devin frecventabil. Consecinţele strategice vor fi decisive pentru România.

Atacurile teroriste de la Paris vor duce la modificarea drastică a mediului de securitate regional. Printre victimele noilor provocări/confruntări trebuie numărate şi teoriile sau viziunile asupra acestui spaţiu. Cea mai importantă dintre ele este teoria celor două axe de securitate. Această teorie/viziune de securitate, asumată (încă) la nivel oficial de către NATO, pleacă de la ipoteza că provocările pentru continentul european vine din două direcţii.

Pe de-o parte Estul (axa estică), ceea ce înseamnă provocările Rusiei la Marea Neagră, conflicte îngheţate, anexarea Crimeei şi perpetuarea conflictelor de tip hibrid din estul Ucrainei. Pe de altă parte Sudul (axa sudică), respectiv migraţia, state eşuate, confruntări militare, provocări şi acţiuni teroriste. Această viziune strategică va intra fatal în criză, mai ales prin potenţiala cooptare a Rusiei într-o coaliţie antiteroristă.

Perspectiva unei asemenea evoluţii – pe care Moscova o sprijină tot mai apăsat – va avea efecte consistente. Devine limpede, inclusiv în perspectiva Summitului NATO din Varşovia, că cele două axe de securitate, cea sudică şi cea estică, se vor dezechilibra. Ameninţare estică va fi minimalizată, iar cea sudică devine majoră.

Summitul de la Varşovia ar putea deveni ultimul Summit în care Estului i se va mai acorda o importanţă strategică semnificativă. Este nevoie ca România să se repoziţioneze în termeni strategici, dincolo de calitatea sa de membru NATO care va răspunde solicitării colegilor de alianţă în eventualitatea activării Articolului V şi a asumării unei acţiuni militare comune. Această repoziţionare strategică pe dimensiunea sudică este sarcina majoră a decidentului politic şi de securitate pe termen scurt şi mediu. Dar asta e o altă poveste.