Campania din Levant, Rusia și securitatea Europei – asigurarea zonei UE/NATO depinde și de ideile despre securitate

După o analiză a efectelor intervențiilor occidentale și a cauzelor ofensivei rusești împotriva mareei ISIS, Gabriel Elefteriu, expert în securitate internațională, arată provocările momentului pentru spațiul euro-atlantic: “Când o naţiune (sau o civilizaţie) nu îşi mai poate justifica măsurile necesare pentru a-şi asigura existenţa, jocul s-a terminat. Nu suntem încă acolo, dar asta e direcţia de mers.”

Fragmentul final:

(…)

Valurile de refugiaţi, capacitatea teroriştilor de a lovi în centrul marilor metropole europene, şi ‘umbra ursului’ în flancul estic al NATO, sunt cele trei mari axe de alarmă — uneori, isterie — cu privire la securitatea Europei, unite sau nu, Schengen sau nu. Urmează sfârşitul civilizaţiei noastre, aşa cum o ştim? Poate, dar cel mai probabil nu va fi din aceste cauze, dacă problemele sunt abordate cu calm, fără filtre ideologice, şi cu disponibilitatea de a acţiona efectiv.

Refugiaţii. Deserviciul făcut securităţii europene de decizia lui Angela Merkel de a invita în Germania practic pe oricine poate trece marea într-o barcă „aranjată” de reţele de traficanţi, este major dar nu letal. Europa va supravieţui (deşi unele lucruri s-ar putea să se schimbe puţin, în anumite zone, oraşe) unor sute de mii, chiar mai mult de un milion, de refugiaţi. Condiţia este ca aceasta politică iresponsabilă să se oprească, şi ca să existe aranjamente adecvate pentru gestionarea acestor oameni. Soluţia optimă este abordarea britanică (din nou…), care este de a prelua refugiaţi direct de la sursă, din taberele de refugiaţi din jurul Siriei.

Există două avantaje astfel:
(1) o triere mult mai serioasă, în două faze (o dată prin sistemul local de admitere în taberele de refugiați, controlat de organizaţiile umanitare internaţionale; a doua, prin filtrele operate de britanici acolo; plus intrarea într-un program naţional bine reglementat, când se face transferul în UK);
(2) descurajarea călătoriilor maritime periculoase, care duc la multe tragedii, binecunoscute. Dincolo de asta, UK investeşte foarte mult în ajutoare umanitare distribuite local (peste un miliard de lire, până acum; locul doi după SUA).

Adevarata alegere a Europei în privinţa refugiaţilor nu este între a ajuta şi a nu ajuta, ci între a ajuta în mod responsabil (atât faţă de ţara ta, cât şi faţă de refugiaţii înşişi), sau iresponsabil (ca Germania).

Terorismul. Întotdeauna am avut terorism în Europa şi într-o formă intensificată după 9/11. Acum problema este cuplată cu fluxul de migranţi (riscul „infiltrării“): o situaţie relativ nouă care s-a dezvoltat într-un timp scurt. Urmează să se implementeze ajustări importante ale sistemelor, resurselor şi procedurilor standard contra-teroriste, la nivel naţional şi european. Serviciile de securitate serioase sunt destul de bune în a învăţa din eşecuri. Soluţii există, de la mai multă (şi mai performantă) tehnologie, la mai multe controale etc. Aşa s-a reuşit ca până acum să nu mai existe în America, de exemplu, ceva similar cu 9/11, şi ca foarte multe comploturi să fie dejucate — bineînteles, la fel şi în Europa.

În timp, Europa se va ajusta la noul nivel de risc asa cum s-a ajustat şi America. Problema principală când vine vorba de securitate (internă sau internaţională) nu e că nu putem să o implementăm, ci că nu vrem (decât când ajunge cuţitul la os, ca să rămânem în imagistica subiectului), ca societate, în ansamblu. Nu vrem surveillance, nu vrem intervenţii militare, nu vrem investiţii în capabilităţi convenţionale de apărare, nu vrem să ofensăm pe unii sau pe alţii. Vrem să fie pace şi să fim lăsaţi în pace.

Problema e ideologică, şi ancorată în golirea de conţinut a dezbaterii politice intelectuale — peste tot, nu ma refer la România. Triumful post-modernist al „noii stângi“ intelectuale a măturat (mai ales cu ajutorul războiului din Irak) orice opoziţie clasic-liberală semnificativă — o situaţie din care încă nu ne-am revenit. În acest gol liberal avansează acum mişcările populiste şi extremiste de dreapta; fereastra de oportunitate pentru definirea unui argument clasic-liberal ca răspuns la provocările de securitate, compatibil cu valorile democratice, se închide rapid.

Rusia. Cel mai mult, în raport cu Rusia, ne poate ajuta o analiză realistă bazată pe capabilităţi şi logică strategică. Şi cel mai contraproductiv este să coborâm discuţia la stereotipuri, prejudecăţi, analogii istorice fără context, şi reacţii emoţionale. Rusia s-a dovedit încă o dată (pentru cei ce uitaseră) un adversar strategic redutabil. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu resurse comparativ mult mai mici (cu o economie cam cât a Italiei, şi cu o armată convenţională cât o fracţiune din totalul NATO, dar care trebuie să acopere un teritoriu imens), Rusia a facut faţă cu succes crizei strategice reprezentată de perspectiva ‘pierderii’ întregii Ucraine înspre UE şi NATO, dupa Maidan, ba chiar a ‘recuperat’ şi Crimeea – asta din perspectivă rusească. A rezistat şi efectului sancţiunilor cuplate cu căderea preţului petrolului (mai tineţi minte cum i se cânta prohodul economiei ruseşti în 2014?), şi acum îşi reconfigurează economia — în mod ineficient, corupt, rusesc, dar se face. Una peste alta, Rusia e tot acolo şi din ce în ce mai potentă militar.

Pe de altă parte, să păstrăm proporţiile. Foarte mulţi comentatori erau convinşi în 2014 că Rusia ori va marşălui spre Odessa în făurirea Novorussiei, ori cel puţin că e foarte capabilă de asemenea aventuri palpitante. Din acelaşi registru erau şi îngrijorările serioase că tancurile rusești pot fi în Kiev (sau era vorba de Varşovia?) în două zile. Şi toate astea, împachetate în ceea ce fusese descoperit ca ‘adevăratul scop’ al ‘agentului KGB’ Putin: anume, refacerea, prin sânge şi oţel, a USSR-ului. Ce s-a întâmplat în realitate? Rusia a trebuit să-şi trimită zeci de mii de trupe — inclusiv unele din unităţile de ‘elită’ — în Donbass, şi să lupte din greu pentru a-i salva in extremis pe rebeli de armata ucraineană, care abia stătea pe picioare chiar şi înainte de a începe războiul. Chiar ţinând cont de faptul că ruşii au luptat practic cu o mână (aviaţia şi alte tipuri de armament) legată la spate, campania a demonstrat un lucru reconfirmat de multe ori în ultimile decenii în experienţa diverselor conflicte: războiul terestru, mai ales ocupaţia, este o treabă teribil de dificilă şi costisitoare. Armata rusă nu a avut, nu are şi nici nu va avea prea curând nici pe departe capacitatea necesară pentru o campanie ofensivă terestră de vreo amploare semnificativă (geografică), de vreo durată semnificativă, şi impotriva vreunui adversar semnificativ. Cu atât mai puţin pentru faza ulterioară de ocupaţie militară a vreunui teritoriu ostil pe care ar reuşi cumva să-l cucerească. Este pur şi simplu dincolo de capacităţile unui stat ca Rusia, doar dacă toarnă toate resursele în conflictul respectiv şi se descoperă defensiv în alte zone — lucru care este clar şi Moscovei. Dar mai ales, nu merită efortul, ca scop în sine.

Asta nu înseamnă nici pe departe că Rusia e „slabă”, sau că nu poate creea multe probleme. Am văzut că ştie foarte bine – graţie educaţiei şi cercetării militare ruseşti, care întotdeauna a fost la standarde superlative — să dezvolte noi forme de agresiune, cum e aşa-zisul ‘război hibrid’, să combine diverse forme de presiune etc. Dincolo de asta, Rusia menţine — şi îşi extinde – capacităţi strategice de atac, prin complementul de rachete balistice şi de croazieră convenţionale şi nucleare, capabilităţile navale şi aeriene, plus forţe speciale.

Dar ideea principală este că Rusia nu are capacitatea, resursele — şi nici intenţia — de a iniţia o ofensivă terestră clasică (de orice amploare) în estul Europei. Cu atât mai puţin împotriva unui stat NATO, pentru că Rusia pur şi simplu nu poate avea garanţia că o astfel de mişcare nu va duce la un război general Rusia-NATO, pe care nu şi-l permite şi pe care nu şi-l doreşte (vezi şi răspunsul la incidentul recent cu Turcia), pentru că n-are niciun sens din punct de vedere al interesului național rus. Iar cei care au impresia că Rusia, sub Putin, a dat vreo dovada deosebită de iraţionalitate (mai mult decât Vestul), ar trebui sa poată prezenta dovezi. Este posibil să gaseşti decizii greşite, contra-productive, dar cred că argumentul că Rusia nu calculează şi că acţionează ‘absurd’ nu se susţine. Rusia face acelaşi gen/tipologie de calcule ca şi NATO, nu e nimic radical-deosebit din punct de vedere profesional.

Înseamnă toate astea că ţările NATO sunt în siguranţă, pentru că ruşii ‘nu ar îndrăzni’? Absolut, nu. Este un echilibru fin. Tot ce am zis mai sus a fost că Rusia nu ar iniţia o invazie terestră de amploare, mai ales fără un motiv legat de interese strategice ruseşti de prim ordin. Dar, de asemenea, Rusia are capacitatea — şi intenţia — de a continua să pună presiune pe flancul NATO, pe care-l percepe ca o ameninţare; şi, cel mai important, are disponibilitatea de a escalada un conflict în cazul în care se ajunge la aşa ceva, dintr-un motiv sau altul (cel mai probabil, dintr-o greşeală), şi dacă e vorba de puncte strategice.

Cu alte cuvinte, Rusia nu dă înapoi decât dacă este confruntată cu o forţă suficient de mare încât să facă orice potenţial câştig să nu merite efortul şi riscul. Însă dacă nu i se opune acea forţă suficientă, postura actuală a Rusiei o face să-şi preseze avantajul cât de mult este lăsată. Unde este acel punct în care se echilibrează cele două forţe? Asta e judecata-cheie pe care o fac permanent statele majore şi consiliile naţionale de apărare. Concluzia este că Rusia trebuie tratată cu seriozitate ca un adversar strategic abil, creativ şi realist, care-şi vede fără ezitare (în contrast cu Vestul) de interesul naţional. Provocarea majoră când vine vorba de Rusia — ca, de altfel, de orice rival, dar mai ales de Rusia — este să se separe capacităţile reale de percepţii.

Provocarea subsidiară este să se opereze cu ipoteze credibile despre postura strategică de bază a Rusiei, reprezentată de întrebarea-cheie: este Rusia în defensivă, sau în ofensivă, la modul cel mai general vorbind? Cei care cred în ideea că ‘Ţarul’ Putin se află într-o ‘Reconquista’ în varianta rusă, şi visează să reconstituie concret (nu metaforic) imperiul Sovietic, vor vedea în acţiunile din 2014 – încoace, inclusiv Siria -, o mare ofensivă rusă. Cei care văd în Putin un lider rus care operează într-un anumit sistem politic şi care are o idee foarte rusească (istoric şi cultural vorbind) despre locul Rusiei în lume, despre ameninţările (percepute de el) la adresa Rusiei, şi despre responsabilităţile lui ca preşedinte, vor vedea în toate aceste acţiuni mai mult o logică defensivă (justificată sau nu). În fond, diferenţa (o Rusie în atac sau o Rusie în apărare ‘ofensivă’) nu contează teribil de mult pentru cei responsabili de apărarea NATO şi de capacităţile noastre colective de deterrence, întrucât ameninţările concrete la care trebuie să raspundem sunt aceleaşi. Însă, pentru perspectivele unei ieşiri treptate, negociate politic, la un moment dat, din acest nou ciclu de confruntare, această diferență contează foarte mult.

Concluzii

În urma atacurilor de la Paris, s-a format un momentum pentru o fază decisivă de acţiune internaţională în Siria. Este foarte probabil că UK se va alătura Franţei şi Americii în campania aeriană împotriva ISIL în Siria, nu doar în Irak. Există acum elementele unei strategii mai largi. Foarte important, această strategie fixează ca prim obiectiv distrugerea ISIL, urmată de un proces politic care să înlocuiască regimul Assad. Succesul final depinde în primul rând de negocierile de la Vienna, întrucât trebuie ajuns la un consens al tuturor ţărilor implicate, inclusiv actorii regionali ca Arabia Saudită, Turcia şi Iran.

Rămân diferenţe foarte importante în raport cu viziunea Rusiei, dar distanţa dintre Vest şi Rusia pe problema siriană se reduce, în special pentru că Rusia are un interes foarte real în distrugerea ISIL (deşi ruşii au deocamdată o altă ordine a paşilor care să ducă la acest rezultat).

Important este că se lucrează intens la o soluţie, şi cu cât Vestul va avea mai multe investiţii militare în acest conflict, cu atât vor fi mai multe posibilităţi (dar şi riscuri) de a opri războiul civil — şi hemoragia de refugiaţi.

Securitatea Europei sub raportul luptei anti-teroriste este într-un punct destul de periculos, în sensul că sunt încă multe măsuri disponibile, care se pot lua, dar nu e clar câtă determinare şi sprijin politic există.

Experienţa practică este de asemenea crucială, în contra-terorism, iar acum problema centrală este că ameninţarea a crescut foarte mult în state ca Germania şi Italia care nu au aceeaşi tradiţie şi expertiză (dar sunt mult mai vulnerabile) în domeniu ca UK sau US, de exemplu. La asta se adaugă diverse reticenţe din partea unor servicii de intelligence de a dezvolta şi ‘liberaliza’ (pe anumite linii, şi într-o oarecare măsură) relaţiile şi schimburile de informaţii cu servicii din alte ţări, aşa cum ar cere noua situaţie, nivelul de încredere nefiind, să zicem, suficient (şi pe bună dreptate).

Genul de măsuri care sunt acum necesare la graniţele Europei, sunt iarăşi lucruri relativ noi (sau de un alt nivel) pentru acele state. Instituţiile şi statele respective se vor adapta eventual, şi experienţa arată că terorismul poate fi ţinut sub control; dar în acelaşi timp trebuie să fim pregătiţi pentru o perioadă intermediară (poate foarte scurtă, greu de spus) mai puţin sigură.

Cât despre confruntarea NATO-Rusia, situația este, în mare, sub control (datorită efectului cumulativ al măsurilor conduse şi sponsorizate în principal de americani, ca de obicei) dar această evaluare se face în fiecare moment al fiecărei zile, nu reprezintă un rezultat final. NATO (mai ales ţările de frontieră, ca România) trebuie să ţină pasul cu înarmarea şi creativitatea doctrinară a Rusiei. Pentru asta, investiţii concrete şi urgente în apărare sunt absolut vitale. Rezistenţa este politică, cuplată cu anemia dezbaterii publice care nu pune suficientă presiune în acest sens pe decizia politică. La rândul ei, o dezbatere eficientă are nevoie de un simţ acut al realităţii, mai ales când e vorba de Rusia.

În final, problema centrală a securităţii nu este una a resurselor, ci a disponibilităţii de a le folosi. E o problemă ideologică. Când o naţiune (sau o civilizaţie) nu îşi mai poate justifica măsurile necesare pentru a-şi asigura existenţa, jocul s-a terminat. Nu suntem încă acolo, dar asta e direcţia de mers. Francezii au inventat noţiunea de ‘dezarmare morală’ pentru a explica marile înfrângeri suferite secolul trecut. Nimic nu e nou: cu atât mai mult ar trebui să ştim ce trebuie făcut.