Discuție RR2.0: Ce “revoluție” am avut în noiembrie 2015? Ce resetare este necesară, și posibilă?

Cât de adâncă este – pe capilarele administraţiei, dar şi ale afacerilor – „participarea la corupţie”? Şi-au pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot, sau nici n-au prea avut-o? Este necesară, și posibilă, vreo ‘lustrație’? Două discuţii, în Rețeaua România 2.0, pentru revista FP România.

Ce „eșec de sistem” au reclamat protestatarii în noiembrie 2015? Unul care privește doar amploarea corupției aleșilor, demnitarilor și funcționarilor?

Mihaela Miroiu: Cred că eșecul reclamat este mai amplu decât atât. Generic vorbind, este vorba despre o gravă imoralitate în politică, din care decurg restul consecințelor. În condițiile în care partidele sunt cartelizate și nu există o competiție politică de substanță, regulile și comportamentele politice rămân aceleași. Pe scurt, oamenii reclamă că democrația trebuie să însemne reprezentare, nu doar alegeri, că liderii trebuie să fie competenți, integri și responsabili, că trebuie să respecte statul de drept – legea este aceeași pentru toți, fără privilegii – și că banii publici trebuie cheltuiți transparent, în interes public, nu piratați pentru clienții politici. Uneori aceste practici conduc la tragedii de nesuportat. Acela este momentul în care devine rușinos să accepți pasiv acțiunea sau inacțiunea politică, și revolta devine o obligație civică. La fel, în sens preventiv – vezi protestele împotriva exploatării cu cianuri.

Radu Silaghi-Dumitrescu: Nominal, da, unul legat de corupția aleșilor și funcționarilor. Ca substanță, unul legat de eficiența sistemului social în general – nu doar a aparatului de stat.

Cât de adânc este „sistemul corupt”? Cât de adâncă este – pe capilarele administrației, dar și ale afacerilor – „participarea la corupție”? Se poate reseta – moral, atitudinal – și societatea?

MM: Nu am cum să dau un răspuns corect informat la prima întrebare. Ca opinie, corupția sub forma capturării statului, ca și corupția sub forma unor foloase directe prin abuz de funcție țin însă de cultura instituțională. Dacă ai pâinea și cuțitul, împarți cui vrei. Pare foarte greu de înțeles pentru cei care au controlul resurselor publice că ei sunt administratori ai bunurilor comune, nu vechili pe moșia părintească. Dacă depindem endemic de bunăvoința cuiva aflat la putere, nu de legi, reguli, de instituții ale distribuirii corecte și ale competiției transparente, este explicabil de ce oamenii încearcă să se descurce prin trafic de influență, șantaj, mituire, așa cum în comunism recurgeam la piața neagră ca să bem cafea fără paie.

RS-D: Din cât văd în jurul meu, participarea la corupție, cu înțeles de tolerare și de supunere în fața celor deveniți puternici prin corupție, este cvasi-universală atât la noi, cât și la alții – după principiul „hoțul neprins este…”. Uzul de foloase necuvenite este, de asemenea, larg răspândit – dar nu atât ca rod al mitei, ci mai ales al abuzului cauzat de incompetență. Diferența este esențială, între corupția organizată cu intenție și incompetența iresponsabilă.

Dar, după toți parametrii de care sunt eu conștient, România se află de 25 de ani pe o pantă ascendentă din punct de vedere social – fie și cu scurte sincope. Din acest punct de vedere, „trecerea timpului” este răspunsul cel mai simplu. Mai exact, parametrii care au șanse să schimbe situația sunt progresul economic și comunicarea eficientă cu restul UE. Bunăstarea economică aduce un plus de siguranță, predictibilitate, liniște – toate, premize ale unor decizii luate cu mai puțin stres (mai exact, fără stresul legat de supraviețuirea fizică pe termen scurt sau de încălcarea flagrantă a demnității umane pe considerente economice), prin urmare mai eficiente (da, prin eficiență aș înțelege și absența corupției, de exemplu). Iar comunicarea cu restul UE asigură premizele conștientizării bunelor practici care duc la decizii mai eficiente și productive decât cele curente.

Pot grupurile civice preocupate de politic să-i facă pe cetățenii cu alte preocupări principale mai conștienți de importanța revendicărilor referitoare la anti-corupție și la „reforma clasei politice”? Pot acestea stimula implicarea a tot mai mulți cetățeni în monitorizarea și amendarea politicului și a administrației, la nivel local și central?

MM: Pot, și chiar o fac. Eu constat, cu o mare bucurie, ca în ultimii ani crește mult asocierea liberă, voluntară, pentru diverse scopuri. Că oamenii își manifestă nevoia să facă parte din comunități și să aibă cauze pentru care merită să acționeze. Mai ales cei tineri, care nu au alergie la voluntariatul obligatoriu din comunism. În ultimii 25 de ani a dispărut o generație și a apărut o alta. Generația matură atunci este acum la pensie. Lumea se schimbă, știe că se schimbă, are mijloace uriașe de informare și reacție colectivă. Ceea ce este în contrast major cu rutina cu care sunt obișnuiți politicienii și designerii clasici de campanie, încremeniți în pattern-uri vechi despre electorat, pasivitate, rural, pensionari, pomeni și circ.

RS-D: „Grupurile civice preocupate de politic” au, după știința mea, exact aceeași problemă de credibilitate ca politicul însuși. Este de așteptat implicarea mai multor cetățeni, până la plafoane inerente spiritului uman și pe care le vedem afișate în țările cu un exercițiu democratic mai vechi, precum Statele Unite sau Marea Britanie. Ea nu poate veni decât treptat, și odată cu sedimentarea ideii, în fiecare cetățean, că democrația este aici pe termen lung și că este cel mai eficient instrument de progres social durabil.

Și-au pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot? Sau nici n-au prea avut-o? Ce legitimitate politică poate da un oligopol politic, ca și o manieră de selecție a candidaților în care adecvarea persoanei la funcție este ultimul criteriu? Ce conferă și menține legitimitatea politică?

MM: Au avut formal legitimitate, fiindcă au fost votați. Dar cei mulți nu au avut legitimitate morală și profesională. Oamenii au ales dintr-o ofertă foarte restrânsă și destul de asemănătoare, iar valorile și ideologiile nu au fost un argument. Oferta este precum cea din alimentara socialistă: compot de pere, muștar și creveți vietnamezi. Luați, mâncați! Mă rog, luați, votați!

RS-D: Nu, nu cred și-au pierdut-o. Se poate pune, în schimb, problema sensului legitimității. Se poate argumenta mai degrabă că votanții nu au atât de multă legitimitate pe cât ar dori când reclamă eșecul comunicării cu parlamentarii – o comunicare ce ține în primul rând de cel care are ceva de spus, adică de votant. Legitimitatea politică, în opinia mea, este dată de un vot responsabil, dar mai ales de acțiunile ulterioare de susținere a acelui vot prin interacțiune constantă cu alesul. Dimpotrivă, votanții români au tendința să își abandoneze aleșii imediat după vot. Nu e corect să abandonezi pe cineva, și apoi să îi reproșezi tocmai faptul că nu te ascultă.

Cât de mult a contat absența unei legi a lustrației în anii ‘90 pentru eșecul de dezvoltare reclamat acum de stradă – pentru corupția rampantă și proasta guvernare, care mențin jos standardele sociale?

MM: Deși ar fi avut probleme legale și putea să fie, eventual, atacată la CEDO ca restrângere a drepturilor politice, lustrația era și este necesară după regimuri opresive – măcar în forma tribunalelor morale, ca în Africa de Sud. Lipsa lustrației a condus la capturarea statului, și implicit a resurselor publice, de către cei care aveau poziții de putere, mai ales de către Securitate și de către conducătorii instituțiilor, cu predilecție ai întreprinderilor. Ei au devenit noii capitaliști și, în mare măsură, noii conducători politici. Au impus noile cutume și i-au marginalizat sau exclus pe toți cei inadecvați stilului lor.

RS-D: Corupția rampantă și proasta guvernare, adică ineficiența organizațională, reprezintă o caracteristică a societății în ansamblu. Îmi vine greu să cred că existau manageri mult mai competenți pentru acest sistem în 1990. Dimpotrivă, cred că absența unei legi a lustrației a ușurat tranziția. În schimb, azi, cred că societatea s-a dezvoltat suficient, și s-a compatibilizat destul cu sistemele cele mai progresiste din UE, încât să poată face un apel simbolic la o astfel de lege.

Este necesară acum vreo altă ‘lustrație’? Din ce considerente? În ce limite? Sunt toți cei care au făcut parte din partide 1) participanți activi la eșecul reclamat (la corupție etc.) sau 2) vinovați de ‘colaboraționism’ cu regimurile post-decembriste caracterizate de impostură și corupție?

MM: Cred că, legal, oricine este, în mod dovedit, participant la acte de corupție prin abuz de putere politică nu ar mai trebui să aibă dreptul să candideze. Dar nu putem, în nici un caz, să spunem asta despre toți politicienii, iar într-o democrație nu avem dreptul legal și moral să lustrăm pentru simpla apartenență la partide politice. Apartenența la un partid democrat nu este o vinovăție. Ceea ce faci, însă, ca individ, în exercitarea unei funcții publice, te responsabilizează, fără îndoială, atât legal, cât și politic și moral.

RS-D: Aș vedea utilă o lustrație exact în sensul propus în 1990, poate chiar mai extinsă. Fără ea, conceptul de lustrație raportat la postdecembrism pare o sinistră răzbunare tocmai din partea elitei predecembriste. Mi se pare sinistru să văd azi cum profitori ai sistemului de poliție politică predecembrist dau lecții de anticorupție și morală.

Are cine „să-și ia partidul înapoi”? Există în partide persoane competente și oneste? Cum de au acceptat sistemul corupt din partide și corupția la care acestea contribuie?

MM: Există, desigur, astfel de persoane. Prin tăcere, i-au girat, însă, și pe cei corupți, ineficienți și uneori de-a dreptul ticăloși. Este o consimțire tacită, odată ce nu este o opoziție explicită. Partidele noastre au mare deficit de democrație internă. Opozanții interni riscă să fie marginalizați sau excluși. La noi nu este importantă problema loialității față de ideologia politică și electorat, ci față de șefi. Adică e mai degrabă un comportament mafiot decât unul politic. Omerta urmează de la sine.

RS-D: Cred că există, și cred că au făcut-o. Partidele sunt însă imaginea țării, distilată suplimentar prin filtrul ambiției/setei de putere. Dacă cetățenii își abandonează sistemul politic în mâinile altora din cauză că „politica e murdară”, atunci cetățenii culeg roadele pe care le merită. La Colectiv sau în altă parte.

Dacă tot e vorba de o resetare din rădăcini a Sistemului, este nevoie „de un nou contract social”, în locul celui stabilit în 1989?

MM: Contractul social al primei etape postcomuniste a însemnat: nașterea pluralismului politic, construirea fundamentelor statului de drept, construirea capitalismului. Lui i s-au adăugat apartenențe la NATO și UE. Pluralismul politic e subminat de oligopolul politic actual. Există încă legi special care conferă privilegii și cam mulți ochi închiși la fărădelege, capitalismul autohton de succes este, în genere, bugetivor, adică trăiește din contracte cu statul. Suntem însă în NATO și în UE și acesta este, fără îndoială, un mare succes politic care se datorează semnificativ și unor politicieni și diplomați români, foarte active în acest sens și celor care măcar nu au împiedicat acest process și au mers cu noul val.

Folosește că “serviciile sunt în toate”? Cum impui un control civil real asupra serviciilor?

RS-D: Nu am dovezi că “sunt în toate”. Problema controlului democratic asupra serviciilor nu e cu nimic diferită de cea a anticorupției. În ambele cazuri e vorba de a cere eficiență sporită. Un serviciu secret necontrolat democratic are, câtă vreme e format din oameni, inerenta tendință de a-și pierde eficiența și loialitatea față de cetățean. Din câte știu, în democrație “serviciile” sunt supuse controlului parlamentar. Ne întoarcem la problema constituirii unui corp de parlamentari competenți și responsabili – ceea ce ține de noi atât ca votanți, cât mai ales ca cetățeni.

Ce mai e de modernizat la aparatul de stat? Cu ce salarizare?

MM: Cred că una dintre problemele noastre grave este aceea că nu acceptăm competiția, transparența în ambele sectoarele, fie public, fie privat. Dacă acceptăm asta, salarizarea se face pe criterii de performanță. Cred că acest lucru se aplică și în cazul răspunsurilor la celelalte întrebări

RS-D: Dacă s-ar putea aplica mai mult „copy-paste” după sistemele mai eficiente din Germania, sau din Marea Britanie? Simplu, și fără a încerca să creem de la zero un „ghiveci original”.

Cum mai pot fi restartate instituții ale administrației centrale și locale profund viciate? –CNADR, TVR, primării? Printr-o desființare și re-înființare, cu personal majoritar nou?

RS-D: Aș milita mai degrabă pentru implementarea de bune practici centrate pe eficiență și pe recompensarea/ promovarea acesteia pe un model incremental și personalizat pentru fiecare direcție sau poziție administrativă. Dacă astfel de practici duc la multe schimbări de personal, atunci o fac cu garanții mult mai multe decât ar aduce sindromul Nero – cel în care dăm foc orașului că să îl reconstruim. Până la urmă, un oraș reconstruit sub direcția unui incendiator nu are cum să fie un oraș prea bun.

Finalmente, protestele publice față de BOR (față de finanțarea publică, față de luxul afișat și de atitudinile înaltului cler) – chiar față de Patriarh (!) – pot fi declanșatorul unei presiuni publice majore și susținute pentru o schimbare radicală a relațiilor Statului cu Biserica (sub raportul finanțării, dar mai ales al strânselor legături dintre clerul central/ local și politic/ administrație)?

MM: Da, pot să fie, dar schimbarea radical este greu posibilă. Avem o istorie dominate de simfonia bizantină.

RS-D: Cred că ele sunt o manifestare a discrepanței acute dintre religiozitatea afișată de formă (exacerbată imediat după 1989 ca element de conformare socială) și religiozitatea reală a cetățenilor. Unde vor duce? Probabil în parte la prosperarea cultelor competitoare, probabil și la detronarea BOR din poziția de mare încredere din prezent. Aș reaminti că în România toate cultele, nu doar BOR, sunt finanțate de stat, și că, din câte știu, toate au exact aceleași tare care i s-au reproșat BOR, și aceleași mecanisme interne de corectare; ține de ele să facă uz de acele mecanisme pentru a menține legătura cu societatea.

Mihaela Miroiu este profesoară de științe politice la SNSPA, București – și autoare a multor volume de analiză și teorie politică, de la Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană (1995) la Ideologii politice actuale (2012).

Radu Silaghi-Dumitrescu (autoportret) este cercetător în domeniul chimiei (bioanorganice), președinte al Consiliului Științific al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.